#copiisijuniori. O experienta interesanta si concluzia ei …

„Nemtii au urmatoarea filosofie fata de copii in ceea ce priveste fotbalul. Pina la 12 ani duc o munca de a atrage toti copiii, indiferent ca-s scunzi, grasi sau amotrici. Important este sa vina la fotbal, iar in aceasta perioada […]

„Nemtii au urmatoarea filosofie fata de copii in ceea ce priveste fotbalul. Pina la 12 ani duc o munca de a atrage toti copiii, indiferent ca-s scunzi, grasi sau amotrici. Important este sa vina la fotbal, iar in aceasta perioada se pune accent pe un tip de pregatire in care sa stimuleze placerea de a juca, astfel incit cei mici sa se indragosteasca de acest sport. Daca prind drag de fotbal la aceasta virsta, cind vor fi mari vor ramine linga fenomen. Fie ca vor fi voluntari linga clubul favorit, fie ca vor ajunge oameni de afaceri si vor sponsoriza gruparea preferata … Trierea pentru performanta incepe cam de la 12-13 ani si treptat se trece la pregatirea specifica”, imi povestea un prieten care a avut ocazia sa studieze problema juniorilor in mai multe tari cu fotbal dezvoltat. Interesant, nu?

Matei al meu a intrat in sistemul fotbalului pentru copii si juniori romanesc de aproape 3 ani. A avut parte si de antrenori tineri, si de antrenori „consacrati” si de mai multe experiente din care eu ca parinte am tras citeva concluzii interesante.

Cea mai importanta ar fi ca ceea ce-si doreste copilul nu are nici o legatura cu ceea ce este in mintea parintelui sau. Eu as fi inclinat pentru o echipa cu nume, catre profesori experimentati. Pe el nu-l interesa numele si nici experienta, ci doar un loc unde sa se simta bine, sa comunice cu antrenorul si acesta sa-i valideze progresul.

Cind mi-a zis ca vrea la fotbal, mi s-au aprins antenele si ma gindeam la cluburi renumite. Matei a ales o echipa ce se antrena in coltul blocului, la o scoala. Am gasit acolo doi antrenori foarte calzi, care comunicau cu copiii. Totul se facea in joaca. Era foarte incintat.

Apoi s-a produs o schimbare si a venit un tip mai exigent. Copilul nu s-a mai simtit confortabil. Avea putin peste 7 ani.

S-a ivit apoi ocazia sa treaca la o alta echipa. Doua grupe, de 2003 si 2002, antrenor tinar indragit de copii, totul la superlativ, inclusiv grupul de parinti din jur. Veselie la antrenamente, bucurie la meciuri, Matei foarte incintat. S-au schimbat si aici lucrurile. A venit un „domn profesor” cu palmares la virsta lor, dar cu carente mari de comunicare cu cei mici, mort dupa rezultate la meciuri, si treptat bucuria de a merge la fotbal s-a transformat intr-o corvoada (l-am vazut pe asa zis-ul antrenor urlind la copii dupa o victorie cu 5-1 si cerindu-le sa aduca echipamentul la primul antrenament pentru ca-s prosti) . Si Matei a zis „Stop, vreau in alta parte!”. L-am sustinut si i-a revenit zimbetul pe buze. Avea deja vreo 10 ani si cauta din nou placerea de a merge la antrenamente, bucuria fotbalului jucat intr-o echipa de prieteni.

A schimbat clubul si a ales ceea ce trebuia. Noii antrenori, cu un plus pentru cel de portari, au punctat din nou in ceea ce cauta copilul: distractie si sport, fara presiuni inutile pentru rezultate la meciuri. Eu in continuare cu trairile mele pe margine. Cu maini in cap cind mai gresea si pumnii strinsi la plonjoanele reusite. Dar in sinea fiecaruia dintre noi lucrurile erau tot mult prea diferite. (exemplu: La un meci, echipa a jucat frumos, Matei a aparat foarte bine, dar a gresit la o lovitura libera. Cind a fost inlocuit in repriza a doua, a iesit cu zimbetul pe buze si a batut cuba cu un alt coleg care daduse gol si si-au zimbit fericiti … Eu inca aveam pe creier gindul ca nu si-a pus zidul bine … Dar, privindu-i, mi-am dat seama ca greseala aceea chiar NU CONTA!).

Acum, la 11 ani, omuletul nu mai vrea sa stea in poarta. Isi doreste sa joace in cimp. Dar nu la echipa actuala, „pentru ca, tati, sint prea buni ceilalti”, ci a ales clubul primului sau antrenor. S-au reintilnit deci dupa circa 3 ani, iar Matei a fost fericit dupa primul antrenament. Toata seara mi-a turuit despre cum au jucat, ce i-a zis etc …

Norocul meu ca sint un parinte cu capul pe umeri si am trecut usor peste gindurile si simpatiile mele, lasaindu-i libertatea de a alege! Iar copilul se bucura in lumea lui, total diferita de a noastra, si viseaza acum la goluri care sa ridice stadioanele in picioare.

Este o experienta care valideaza insa teoria nemtilor, iar concluzia este una singura. Pentru parinti, tineti-va gindurile si planurile voastre acasa. Pentru antrenorii cu copii de 6-11 ani: uitati de rezultate si oferiti copiilor distractia pe terenul de fotbal si de antrenament. Cind vor fi mari, cei care nu vor face performanta vor ramine sigur linga fenomen! Iar de aici va castiga toata lumea!

PS. Iar pentru mai marii fotbalului romanesc (FRF, LPF, AMFB etc): investiti know-how in antrenorii de la copii si juniori, ajutati cluburile care cresc copii!