A cui este Bianca?
Probabil a tuturor celor care văd în ea imaginea a ceea ce ne-ar fi plăcut să fim noi sau copiii noștri

Un exercițiu la îndemâna celor care au apucat timpurile în care franceza mai era obiect de studiu în școlile din România. Deci, o propunere nu pentru foarte mulți. Din păcate. Cotidianul L’Equipe, inclusiv varianta online, publică articole ample despre victoria Biancăi Andreescu la US Open. Nu este prima dată când unul dintre cele mai cunoscute ziare de sport din lume, posibil cel mai bun, îi dedică texte semnificative Biancăi. Jurnaliștii francezi au spus încă de la Indian Wells povestea excepționalei jucătoare care a început tenisul la Pitești și s-a definit ca om și ca sportiv în Canada. Povestea Biancăi și a familiei, mai ales încercările prin care au trecut părinții ei români.
Exercițiul de care pomeneam la început nu se referă atât la lecturarea cronicilor și editorialelor, cât a comentariilor care la însoțesc. Senzația de deja vu, că tot am dat-o pe francofonie, se instalează din prima. Postările cititorilor lor seamănă până la identificare cu ale cititorilor noștri. Aerul acela atoateștiutor plutește și la ai lor. Postacii lor sunt din aceeași plămadă cu postacii noștri. Și sigur că nu sunt doar postaci acolo, sunt și oameni care își exprimă urban părerile, emoțiile, sentimentele. Spre deosebire de site-urile noastre, filtrele care elimină limbajul violent și jignitor acționează impecabil la L’Equipe.
Acolo, la ei, în acea lume totuși departe de a fi ideală, lipsesc cu desăvârșire apelative de genul ziariști vânduți, proști și habarniști, lucrători la pescărie. Ce să vezi, toate aceste aluviuni verbale, permise la noi, la ei nu trec sita. Au filtre mai performante? Sunt mai puțin permisivi, nu li se pare că declarându-l prost pe ziarist stabilești o punte de dialog cu el? Sau o fi pentru că sunt vicleni, perfizi, cu două fețe, ipocriți? Că așa îi văd o seamă de compatrioți pe francezi. Pe occidentali în general. De bună seamă, noi fiind apriori posesorii celor mai nobile trăsături morale.
Despre triumful Biancăi am observat că se scrie la greu. Mai nou toată lumea a devenit specialistă în domeniul Andrescu. Și cu calități de oracol. Din categoria lui „Ce v-am spus eu?!” Așa că nu o să îngroș rândurile lăudătorilor cu nu știu ce mari impresii personale. Am scris mai demult și de curând despre Bianca, colecția de articole gsp.ro este accesibilă oricui. Am anticipat și am sperat că va deveni marea campioană pe care o vedem astăzi. Nu am profețit, dar tenisul ei ca o carte cu o mie de sensuri m-a câștigat de la început.
Ca mulți alții bănuiesc, am trăit cu emoție finala. Cu inima la gât și cu bucuria de a vedea un copil care știe să lupte. Cu istoria, Serena, și cu contemporaneitatea, publicul …. nu mai zic cum de pe Arthur Ashe Stadium. Stăpânirea de sine a Biancăi, forța jocului, curajul, tupeul, nonșalanța și mai ales tulburătoarea ei maturitate, toate acestea au dus-o spre victorie. Printr-un transfer de putere miraculos, Serena a devenit supusa ei, iar publicul a fost redus la tăcere. Ca un cățel operat la coardele vocale. Părinții Biancăi au strălucit prin reținere și modestie, la fel ca toată lumea din loja noii campioane de la US Open. Nimeni nu și-a dat ochii peste cap, ca Meghan Markle sau ca Oracene Price, în loja cealaltă. Niciun pumn strâns amenințător, nimic din arsenalul de gesturi-clișeu care însoțesc apropiații unui jucător. Antrenorul, Sylvain Bruneau, este mai calm decât toți călugării tibetani și probabil că și fluidul acesta de echilibru o ajută enorm pe Bianca.
Nu aș filosofa prea mult pe gestul de la sfîrșit, când Bianca s-a închinat. Și asta a făcut-o cu discreție. Aș spune doar că am simțit că preț de o clipă s-a întors acasă. Acolo unde mai devreme sau mai târziu ne întoarcem toți, indiferent ce scrie în pașaportul nostru.