Povestea de care lumea nu mai are nevoie
Plecarea dintre noi a lui Florin Halagian se leagă straniu de strivirea personalității antrenorilor

Se retrăsese de aproape 10 ani. Literar ar fi să spunem că era dezamăgit sau chiar scârbit de ce se întâmpla în jurul lui. Poate că a fost și asta, dar adevăratul motiv erau boala și bătrânețea care vin întotdeauna la pachet. Florin Halagian obosise. Meseria îi consumase energia și îi măcinase sănătatea. Meseria de antrenor așa cum era ea odinioară.
Școala de modă veche
Florin Halagian a fost genul de antrenor meseriaș. Destoinic, cu ochi educat să descopere noi jucători. Dur, inflexibil, cu hachițe, pasionat, nu neapărat cel mai bun orator sau comunicator, nici vreun poliglot, uneori ursuz, totuși cu resurse nebănuite de umor, Florin Halagian era unul dintre ultimii supraviețuitori ai școlii de modă veche a antrenorilor români.
De modă veche nu în sens de demodat, ci de aparținători ai unui mod tradițional și mai complice de a înțelege fotbalul. Alături de Traian Ionescu, Angelo Niculescu, Valentin Stănescu, Dumitru Nicolae Nicușor, Puiu Cosmoc, Emeric Ienei, Jackie Ionescu, Halagian făcea parte din generația tehnicienilor de la sfârșitul anilor anilor ‘60 și mijlocul anilor ‘70-’80.
Legenda
Acea generație care a contribuit esențial la performanțele fotbalului românesc capabil să dispute (și chiar să câștige) finale și semifinale de cupe europene. Iar mai apoi la creșterea unei naționale competitive, care din 1990 până în 2000 a lipsit rareori de la marile competiții. A crescut legenda în jurul lui Florin Halagian potrivit căreia el a fost creatorul acelei echipei a Stelei care urma să devină campioana Europei în 1986. Cert este că Armeanul, supranumele lui Halagian în lumea fotbalului, a contribuit fundamental la închegarea ei, triind și alegând din zeci de jucători care s-au perindat prin Ghencea. Într-un fel, el a fost selecționerul acelei formații. Destui susțin și astăzi că Halagian și nu Ienei și-a pus semnătura de autor pe triumful de la Sevilla. Greu de spus, dar sunt mistere care trebuie cultivate pentru frumusețea poveștii.
Mesaj testamentar
A fost odată ca niciodată o generație de antrenori pricepuți și autoritari, nu perfecți, nu toți pâinea lui Dumnezeu, dar care munceau și aveau libertatea de a profesa. Aici este prăpastia dintre cei de atunci și cei de acum. Paradoxal, libertatea câștigată în decembrie ‘89 a fost pentru unii ocazia de a-și pierde libertatea. Mulți dintre patronii de azi se dovedesc mai răi decât detestabilii prim-secretari comuniști, împărțind lumea în stăpâni și slugi. Și nu vorbim doar despre fotbal. Într-un fel, plecarea lui Halagian spre cele veșnice conține și un mesaj testamentar pentru cei care vor să înțeleagă. De exemplu, că autoritatea morală și profesională se câștigă mai greu decât un campionat.
Imposibila poveste
Mesajul este pentru poenarii, andonii, andronachii, enachii și alții mai mari decât ei care pun degrabă grumazul în laț pentru bani, bani, bani. Și atât. Iar Gigi Becali, Mihai Rotaru și ceilalți sunt posibili grație umilințelor consimțite de domnii antrenori. Viața e complicată, toți avem grija zilei de mâine, nu toți avem privilegiul să ne putem alege angajatorul, dar opțiunea de a nu te lăsa călcat în picioare este accesibilă oricui.
Adio, Florin Halagian, pleci ducând dincolo o poveste care acum nu mai este posibilă! Și mi se pare, de care lumea pare nici să nu mai aibă nevoie.