Încă o rachetă pentru Simona
Avem nevoie de un "locotenent" lângă campioana de la Roland Garros. Pentru ca România să fie o mare echipă

Bucurie, chiar euforie. Calificarea României după o victoria pe teren străin cu Cehia merita sărbătorită. Sigur, graniţa va fi călcată şi vom plonja în festivism. Se vor rosti vorbe mari. S-au rostit deja şi autorii/autoarele nu au fost fetele care au câştigat meciul. Evident.
A fost frumos!
Faptul că nu ştim nici să ne bucurăm deplin, nici să digerăm înfrângerile este dovada lipsei de exerciţiu. De prea multe ori am defilat cu „Ar fi fost prea frumos!” sau „Am jucat ca niciodată, am pierdut ca-ntotdeauna!”. Dar cu răbdare şi cu muncă, istoria poate fi rescrisă. Ideea asta că există popoare care au genă victorioasă şi altele care sunt condamnate la eterne regrete este o mare prostie. Spiritul de învingător se poate construi, iar dacă el beneficiază de modele, cu atât mai bine!
Inteligenţa de a te face prost
Simona Halep este modelul perfect şi cel mai la îndemână. Şi nu doar pentru cei care vor reuşească în sport. Pentru toată lumea. La pachet cu prototipul Halep ar trebui să vină şi instrucţiunile de folosire. Simona este un exemplu, dar unul nu foarte comod. Tocmai pentru că nu este o maşină fără defecte de construcţie, ci un om în stare de beligeranţă cu propriile slăbiciuni. Cu îndoielile, cu durerile fizice.
Camerele TV au surprins o imagine-simbol în timpul setului al doilea al întâlnirii Simonei cu Karolina Pliskova. Când jocul campioanei de la Roland Garros suferea. Acel „Mă, da’ eşti proastă!”, care putea fi citit limpede pe buzele Simonei, spunea exact opusul. Nu de prostie era vorba acolo, ci de luciditate şi de inteligenţă. Şi de o ambiţie ieşită din comun. Dacă am putea sădi ambiţia ei în sufletele sportivilor români, am deveni o putere mondială.
Stricăm petrecerea. Cu Buzărnescu
Superba victorie a fetelor de la dublu – bravo, Irina, bravo, Monica! -, obturează totuşi perspectiva reală a succesului din întâlnirea cu Cehia, cea mai bună echipă de Fed Cup. Fără victoriile de la simplu ale Simonei nu aveam ce sărbători. În special fără victoria împotriva Karolinei Pliskova, o jucătoare excelentă, vecină de clasament cu Simona şi foarte apropiată ca valoare de campioana noastră. Şi care evolua pe teren propriu.
Ca să spunem adevărul până la capăt, cu riscul să stricăm petrecerea, dublul Begu-Niculescu a reparat ce stricase Buzărnescu în meciul cu Siniakova. Totuşi, românca este numărul 29 mondial, iar cehoaica 44. Nu contează? Aşa, nu mai contează nimic, nu mai există repere. Apropo de ce şi-a strigat la un moment dat Simona, aţi fost atenţi să vedeţi/auziţi ce şi-a spus Mihaela când o spulbera Siniakova? Dacă nu, mai bine!
Ca pe timpul lui Năstase şi Ţiriac
Simona Halep are nevoie de încă o rachetă lângă ea, aceasta este tema de rezolvat până la semifinala cu Franţa din aprilie. Nu am mai pus ghilimele de strajă la rachetă, dar înţelegeţi bine mesajul. Nu putem trăi la nesfârşit din cele două succese la simplu ale Simonei şi dintr-o victorie eroică a echipei de dublu. Ca pe vremuri în Cupa Davis, cu Năstase şi cu Ţiriac. România are nevoie în Fed Cup de o jucătoare măcar decentă lângă Halep. Begu ar putea fi aceasta dacă se eliberează de balastul defetismului. Sau Niculescu dacă se echilibrează. De ce nu Ana Bogdan?, deşi la ea cam miroase a plafonare.
Mihaela Buzărnescu mi se pare un caz aparte, despre care prefer să nu mă pronunţ. Se pronunţă ea.