Să vină banii de la televiziuni! 

Cunoaşteţi refrenul. Cluburile din prima ligă a fotbalului românesc nici măcar nu mai simulează că ar avea şi alte surse de finanţare

Se apropie finalul actualului contract dintre Liga Profesionistă de Fotbal şi deţinătoarele de drepturi TV. Prilej cu care colegii mei Dan Udrea şi Andrei Crăiţoiu au recapitulat vechea înţelegere şi au anticipat lupta în vederea semnării noului contract. Cel în curs a fost pe 5 ani, cu un total de 170,5 milioane de euro. Rezultă 34,1 milioane pe sezon pentru un pachet care include 268 de meciuri în actualul format. Asta înseamnă că o partidă din Liga 1 costă aproape 127.000 de euro. Cu TVA, e drept, dar ţineţi cont că în această sumă nu sunt incluse costurile de producţie ale televiziunilor!

Mici copii

Dacă intrăm într-o comparaţie cu Premier League, unde şi ultima clasată primeşte aproximativ 110-120 de milioane de euro pe sezon, începem să plângem pe umerii plăpândelor noastre prim-divizionare. Suntem mici copii, vor exclama victorioşi cei de la Ligă. Mici, dar suficient de voinci să aspire banii deţinătorilor de drepturi. Naivi şi romantici ne vom întreba dacă în afară de a negocia la sânge contractele cu televiziunile cei de la Ligă mai întreprind şi altceva pentru dezvoltarea întrecerii pe care o tutelează.

Cine nu munceşte nu greşeşte!

Aţi observat bănuiesc stilul original impus de preşedintele Iorgulescu. Invizibilitatea. A nu se confunda cu discreţia. Tactica este excepţională. Cei de la LPF sunt atât de absenţi din peisajul fotbalului încât nu li se poate reproşa nimic. Principiul „Cine nu munceşte nu greşeşte” este şlefuit şi dus pe cele mai înalte culmi ale non-combatului instituţional. În acest joc, mult mai vizibila FRF, cu destule prostii în cont, alături de proiecte reuşite, devine partenerul ideal. „Ăia” sunt băieţii răi, „noi” suntem băieţii buni. Noi ne luptăm cu adevărat pentru supravieţuirea fotbalului românesc.

Ieşirea din hibernare

Cum? Prin iniţiative de imagine care să promoveze întrecerea asta atât de prăfuită? Prin impunerea respectării caietelor de sarcini, care ar însemna implicit condiţii mai bune pentru desfăşurarea meciurilor şi confort sporit spectatorilor? Nu, stimaţi microbişti, că nu îi mai votează nici săracii, nici bogaţii! Singura acţiune tenace a LPF-ului este vânzarea cu profit maxim a drepturilor TV. O dată la 5 ani băieţii ies din hibernare şi se târguiesc pentru obţinerea unei sume cât mai mari în contul unor obligaţii cât mai difuze. Eventual să pună 4 meciuri la aceeaşi oră, iar aceea să fie 3 după-amiza!

Pe cine vrea Gino să păcălească 

Aici încep să se lovească de interesul televiziunilor. Care deşi continuă să facă rating decent cu meciurile din Liga 1, exploatând pasiunea firească a iubitorului de fotbal românesc, nu mai acceptă să-şi modeleze grila de programe în funcţie de mofturile lui Gino şi compania. Posturile TV au interese comerciale clare şi nu sunt nici ele fete mari, cu atât mai puţin copii cărora să le dai un telefon cu 128 de giga cu care să-i laşi apoi să se joace toată ziua. RCS/RDS cu 3,7 milioane şi Telekom cu 1,5 milioane, principalele finanţatoare ale contractului în vigoare, mizează pe 5,2 milioane de abonaţi. Adică aproape 70% dintr-o piaţă care numără 7,5 milioane de clienţi.

Pay-per-moca

De ce ne-ar interesa pe noi lupta aceasta dintre televiziuni şi Ligă? Foarte simplu, un contract sănătos, care să dezobişnuiască cluburile să stea cu mâna întinsă, obligându-le concomitent să îşi respecte suporterii, ar declanşa însăşi vindecarea întrecerii. Apropo de variantele de lucru, spectatorul român nu mi se pare deloc pregătit pentru soluţia pay-per-view. Avem alte obiceiuri de consum, bazate, ca să zicem aşa, pe filosofia mocăciunii. Vă rog frumos să mă contraziceţi!

P.S. În sondajul iniţiat pe gsp.ro, 85% dintre cei care au răspuns la întrebarea „Ai plăti în plus pentru a vedea Liga 1 la TV?” sau spus „Nu, de ce aş face asta?”. Stop joc! (n.a. date înregistrate duminică, ora 16:00).