De la ciclism la biciclism

Într-un spital de geriatrie din oraşul american Providence trăieşte motanul Oscar. Se joacă, toarce, zgîrie cînd e nervos şi anunţă moartea. Precis ca un ceas atomic, el apare la căpătîiul pacienţilor cu o oră înainte de constatarea medicală a decesului. […]

Într-un spital de geriatrie din oraşul american Providence trăieşte motanul Oscar. Se joacă, toarce, zgîrie cînd e nervos şi anunţă moartea. Precis ca un ceas atomic, el apare la căpătîiul pacienţilor cu o oră înainte de constatarea medicală a decesului. Oscar a lipsit din păcate de la Turul Franţei, pentru că ne-ar fi mieunat cu un ceas mai devreme toate prăpăstiile care s-au întîmplat acolo. Inclusiv moartea Turului, decretată cu salvele tradiţionale de presa franceză. O presă care trăia o lună pe an, în fiecare an, din mirajul unei competiţii pe două roţi.

Le Tour îşi dăduse obştescul sfîrşit mai demult, dar dintr-un inexplicabil sentiment de pudoare ne-am făcut că nu vedem cum pe splendidele şosele ale Pirineilor şi Alpilor pedalează nişte fantome. Turul însuşi este un zombi, o creatură sinistră evadată din criptă, urcată pe bicicletă şi pusă în mişcare de medicamente. De la Coppi şi Anquetil, de la Eddy Merckx şi Bernard Hinault, de la Miguel Indurain pînă la Lance Armstrong toată lumea s-a dopat. A luat pastile cu pumnul, şi-a injectat hormoni de maimuţă, şi-a schimbat sîngele cu nesimţire. La doping aproximativ egal cîştigau cei mai dăruiţi de natură, cazul celebrităţilor amintite. Eroi sau legende vor rămîne doar în istoria farmaceuticii subterane.
Pentru că numai concernele în domeniu ar avea interes ca gluma asta pe biciclete să continue în anii ce vin. Presa a luat distanţă, marile firme care susţineau aportul de reclamă au fugit mîncînd pămîntul. Dacă vorbeşti despre frumuseţea sportului amintind de Vinokurov sau Rasmussen e ca şi cum ai evoca funia în casa spînzuratului. Totuşi, suporterii Turului vorbesc acum despre ipocrizia celorlalţi. Ciclismul şi-a dat jos masca şi a trecut la asaltul final împotriva substanţelor interzise, în vreme ce fotbalul, tenisul, baschetul etc, etc continuă să bată audienţe stînd pe acelaşi butoi cu pilule.

Prietenii noştri care iubesc sfîşietor Le Tour, aşa cum, comprenez vous, noi nu vom putea iubi vreodată Coupe du Monde, uită ceva. Ciclismul fără doping nu există. Sau se numeşte biciclism. Plezirism. Marea buclă, Il Giro ori La Vuelta ar trebui comprimate în lipsa stimulentelor la nivelul cîtorva etape nu mai lungi de 100 de kilometri. În mod real, organismul uman nu suportă mai mult. Aici apare diferenţa. Fotbalul, tenisul şi alte sporturi tehnice, jocuri care presupun nu numai muşchi, ci şi inteligenţă, şi imaginaţie vor putea supravieţui în lipsa dopingului. Nadal va fi mai lent, Federer uman, se vor tîrî în setul al cincilea. Thierry Henry, Raul, Messi, Gerrard nu vor mai alerga în prelungiri ca în primul minut, partidele viitorului vor semăna poate cu acelea ale trecutului, se va juca la viteza lui Vava, Garrincha sau Fachetti, dar se va juca. Povestea va continua. Iar pe bicicletă vom merge în excursie, apoi vom bea o bere fără alcool privind la finala Champions League.