Fratelli demisiei

Trecem peste episodul carnasierului Luis Suarez, fiindcă personajul aparţine altui regn. Ne oprim ca într-o scurtă haltă asupra arbitrajului mexicanului Marco Rodriguez, care mai are un prenume de tristă amintire pentru italieni. Moreno. Ca pe Byron Moreno, pungaşul prins mai […]

Trecem peste episodul carnasierului Luis Suarez, fiindcă personajul aparţine altui regn. Ne oprim ca într-o scurtă haltă asupra arbitrajului mexicanului Marco Rodriguez, care mai are un prenume de tristă amintire pentru italieni. Moreno. Ca pe Byron Moreno, pungaşul prins mai an cu droguri la cingătoare într-un aeroport, omul care-i trimitea acasă pe peninsulari în 2002, la meciul contra Coreei de Sud. Marco Moreno Rodriguez l-a eliminat pe Marchisio pentru un fault, zic eu, nici pe departe atît de mizerabil cum susţine prietenul nostru Radu Paraschivescu, dar a închis ochii tematic la muşcătura lui Suarez şi la riposta lui Chiellini. Trecem aşadar peste arbitrajul cu tendinţă şi peste sculptura în piele efectuată de unul dintre cei mai scumpi şi curtaţi jucători ai planetei. Şi ajungem la Italia.

Italia pierduse calificarea deja prin absenţa mentală de la meciul cu Costa Rica. Dacă Prandelli are ceva să îşi reproşeze, acela este momentul în care nu a ştiut să îşi ţină echipa în priză. Zilele care urmaseră victoriei cu Anglia au căzut greu în stomacul lui Pirlo (decretat imediat cel mai bun fotbalist al turneului final de către poeţii ricăventurianişti ai fenomenului) şi compania, care din squadră se transformase în ceva inform, cu mişcare lentă pe teren. Lipsa de nerv s-a prelungit şi la întîlnirea cu Uruguay, o naţională care trăieşte şi se hrăneşte tocmai cu ambiţia care a lipsit italienilor. Meşteşugul incontestabil al acestora din urmă nu a mai fost suficient la confruntarea cu ambiţia marcă înregistrată a lui Godin. Spinarea fundaşului lui Atletico a funcţionat ca un cap bine plasat tocmai pentru că întregul corp al uruguayanului lucra ca un tot.

Peste toate impresiile noastre subiective rămîn demisiile selecţionerului Cesare Prandelli şi preşedintelui Federcalcio, Giancarlo Abete. Prezentate în regim de urgenţă. În aceeaşi formulă managerială, Italia reuşea totuşi să iasă vicecampioana Europei în 2012. Este o lecţie de demnitate pe care trebuie să o aprofundăm, mai ales că la noi gestul firesc de a părăsi din proprie iniţiativă postul în care ai eşuat funcţionează doar în teorie. Închipuiţi-vă cum ar fi reacţionat Piţurcă, Mircea Sandu (sau Burleanu) în cazul în care, înaintea unei nefăcute, naţionala României ar fi ouat vreo mărgică – o improbabilă calificare la un turrneu final sau o şi mai improbabilă trecere din grupe.

Altfel, să nu văităm Italia care se duce de rîpă. De Sciglio, Darmian şi Verratti sînt nume pe care squadra azzurra se va reconstrui. Şi ţin pariul. Apropo de demisia lui Prandelli, jucători promovaţi chiar de selecţionerul cu cenuşă în cap, care începuse o muncă puţin observată de amatorii de clişee. Schimbarea unui stil istoric.