Un Sir la Curtea Regelui Andy

Singur. Singur în loja lui Andy. Un Sir la curtea regelui Andy, frumos titlu de film! All right, ştiu, deocamdată Andy nu e rege, e doar prinţ aspirant. De-asta am şi venit aici. Să-l sprijin, ca de la scoţian la […]

Singur. Singur în loja lui Andy. Un Sir la curtea regelui Andy, frumos titlu de film! All right, ştiu, deocamdată Andy nu e rege, e doar prinţ aspirant. De-asta am şi venit aici. Să-l sprijin, ca de la scoţian la scoţian. Nu-i vorbă, mai întîi am dat o fugă pe la Glazer’s, patronii noştri de la United. Ce diamante au în magazin, în cîte faţete le şlefuiesc ei, o minunăţie! Dar nu mi-aş da nici o copită de la caii mei de curse pentru o bijuterie de-a lor. Aşa, ce ziceam? Că sînt singur şi că am venit la US Open să-i fiu alături lui Andy. Pe undeva, pe lîngă noi, este şi Sean. Bineînţeles că el, Agentul 007. Mai bunicuţ un pic, dar tot stilat, tot verde. A, să nu-l uit pe Kevin. Kevin Spacey. El nu-i scoţian, e american get beget, da-i de-al nostru de cînd a stat la Londra şi a jucat Richard III la Old Vic. Hm! Mie parcă îmi plăcea tot cu John Gielgud mai mult. Şi cu Paul Scofield. Nu-i ştiţi, sînt din altă ligă.

Singur în loja lui Andy. Bine, de fapt nu sînt singur, dar e ca şi cum aş fi. În fond, fiecare cu treaba lui, cu cine să fac conversaţie? Judy e antrenoare, ca şi mine. Poate cu ea. Dar Judy e mama lui Andy, suferă la fiecare icnet al fiului. Şi e foarte severă, i-aţi văzut căutătura aceea de profesoară din romanele lui Dickens. Ar mai fi şi drăgălaşa de Kim. Kim Sears, guys, iubita prinţului. Păi cum ar fi să intru în vorbă cu ea, că dacă îmi aruncă privirea aia albastră mă topesc ca un aisberg în luna lui cuptor! Cu Ivan, nici nu se pune problema. El interacţionează cu Andy, îi transmite echilibru. Nu vă uitaţi că nici nu vorbeşte, nici nu zîmbeşte. E mare pişicher, îl aştept după finală la un single malt dacă iese bine.

Nu are cum să nu iasă bine, Andy joacă, e concentrat. Şi aleargă. Ştie să rupă ritmul, parcă e Giggs al meu. Iar cînd trimite reverul ăla cu două mîini seamănă cu Scholes cînd prinde prinde o pasă de 50 de metri. Hai că s-a făcut 2-0 la seturi şi-mi arde buza să molfăi nişte gumă. Ei, îmi mai arde mie buza şi după alte chestii. Dar aici nu se cade, sîntem la tenis, nu la fotbal. Deşi dacă poţi să mănînci hamburgeri şi hot-dogs în tribună, de ce n-ai avea voie să mesteci gumă? Ia că Andy al meu pierde setul trei. Şi setul patru. Bine că n-am vreo gheată la mine, că i-o aruncam direct în capul ăla roşcovan. Iar începe cu prostiile lui, f…k în sus, f…k în jos. Ştiu, sînt un tip de modă veche, care crede că bătaia e ruptă din Rai. Dar uite că la Beckham a ţinut şi nu i-a rămas nici cicatrice. Nu că altfel nu putea să-l mai iubească Victoria, dar orişicît.

Intrăm în decisiv. Eu cu Ivan ne ţinem băţoşi, sîntem calmi, dar numai Cel de Sus ştie cum tremurăm din toate încheieturile. Asta micu’ e beton. E mai tare decît credeam. Thank’s Ivan, good job! E 5-2 şi Nole face crampe musculare. Dacă păţea asta Rooney al meu ziceam că iar a rămas în pub pînă dimineaţă. Dar sîrbul e serios. Parcă mi-e milă şi de ai lui un pic, prea suferă. Andy zburdă şi cîştigă. Se descalţă, are şi el crampe. Nu îşi găseşte adidaşii, noroc cu maică-sa că e ordonată. Vezi că sînt în geanta neagră, dragule!
Gata, ajunge. Mi-a plăcut la tenis, dar cam lung. 5 ore. Cît trei meciuri şi jumătate de-ale noastre. Judy şi Ivan mă privesc cu speranţă. Pricep că eu trebuie să fac cinste. Nu contează, să îmi zică cineva o dată „Cheers, Fergie!”. Că de Sir sînt sătul.