Patricia, echipamentul și revolta
Nu urmează un curs ad-hoc de eleganță vestimentară. Dar felul în care se arată lumii un sportiv spune multe nu doar despre hainele lui

Mai multă lume a observat echipamentul de calitate îndoielnică al Patriciei Țig. Estetic vorbind, pur și simplu urât. Asta a provocat o reacție a sportivei de pe locul 57 WTA. Un loc incredibil de bun, în absolut, dar mai ales ținând cont de încercările/greutățile prin care a trecut jucătoarea născută acum 26 de ani la Caransebeș.
O lume a nuanțelor
Toată admirația pentru un sportiv care reușește să iasă din anonimat prin muncă asiduă într-o lume nemiloasă cum este tenisul. Și probabil că ar trebui să ne preocupe puțin spre deloc ce echipament poartă Patricia Țig, ne vor atrage atenția propovăduitorii binelui universal.
Contează cum joacă și faptul că a reușit să se apropie de topul tenisului feminin, nu cum se îmbracă. Da și nu. Într-o lume a nuanțelor, la propriu și la figurat, contează totul. Este important și cum te arăți lumii, ce imagine propui. Comportamental, vestimentar. Proverbul acela românesc, cu haina care îl face pe om, are o profunzime neexploatată.
Bunul gust nu este direct proporțional cu banii
Nu suntem toți arătoși, înalți, musculoși, supli și cu părul numai inele, dar putem face eforturi să arătăm îngrijiți, să fim curați. Gustul vestimentar se și cultivă, dar de regulă este și ceva înnăscut. Am văzut oameni, și femei, și bărbați, îmbrăcați cu gust fără să își pună pe ei nici pe departe hainele cele mai scumpe.
În concluzie, te poți îmbrăca precum un cocalar cheltuind multe mii de euro. Ca hazul să fie deplin, există și o categorie de „fashion-designeri” care încurajează așa ceva. Normal, trebuie să îți vinzi cuiva rebuturile. Știți că în mintea acestora unul ca Gigi Becali trece drept o persoană elegantă?
Un gest de protest
Ne depărtăm însă de subiect. Bănuiesc că Patricia Țig se îmbracă de la H&M, după propriile mărturisiri, și nu de la o firmă consacrată în echipament sportiv nu din cauză că n-are gust sau bani. Cred că la mijloc este o formă de frondă. Un gest subliminal de protest față de o lume căreia i-a păsat prea puțin de ea și în care a pătruns cu mari sacrificii.
Nu este zgârcenie la mijloc, nici lipsă de mijloace materiale, căci și un plezirist se poate echipa „de firmă” din cap până în picioare (tricou, șort, ciorapi, pantofi adecvați, plus un trening) cu 200-300 de euro.
Țig nu este neapărat o pionieră a acestui tip de non-conformism vestimentar transportat în derizoriu. Cu niște ani în urmă, Tommy Haas, fost număr 2 mondial, venea la marile turnee echipat ca la talcioc – tricou Nike, șort Adidas, șosete Puma, pantofi Assics. Mesajul lui Tommy era un flit dat scorțoasei lumi a tenisului cu ai săi trufași sponsori tehnici.
De ce tragem la second hand?
Discuția despre echipamentul purtat de sportivii români este un subiect nesecat. Simona Halep însăși, deși era lider mondial, a avut o perioadă în care își comanda tricouri și șorturi din China, tocmai pentru că se despărțise de vechiul sponsor (Adidas), iar ceilalți mari în branșă nu se înghesuiau cu un contract în contrapartidă. Nici acum, de când a semnat cu Nike, nu beneficiază de echipament personalizat ori de un contract fabulos prin comparație cu, să zicem, Naomi Osaka.
Să nu uităm nici scandalul de la Jocurile Olimpice Rio 2016, cu echipamentul second-hand al delegației române. Ce să mai zicem de eterna problema a echipamentului naționalei de fotbal, care zeci de ani a purtat cele mai urâte versiuni ale firmei Adidas. Cădeau tricourile pe ai noștri de ziceai că sunt adunați de pe ogor! Nu că ăsta de acum, de la spaniolii de la Joma, ar fi o nebunie.
Risc de țară, risc de individ
De ce se întâmplă așa? Au „ăștia” ceva cu noi? Răspunsul abrupt este da, în sensul în care suntem cumva neinteresanți dincolo de arenă. Ca imagine, sportivul român este mai puțin atractiv decât rivalii din alte țări. Nu neapărat marile puteri.
Decontăm aici riscul de entitate marginală chiar în Uniunea Europeană, cuplată și unui un tip de mentalitate provincială a sportivului însuși, care își expune inabil imaginea. Cum să îți explici altfel că o domnișorică plafonată în tenis, cum este Eugenie Bouchard, vinde mai bine și acum decât Simona?
Dezbrăcarea de caracter
Apropo de Patricia Țig. Încă o dată, respect enorm pentru munca și ambiția ei. Am priceput de ce se îmbracă așa cum se îmbracă. Demonstrația fiind totuși încheiată, cred că poate trece la un echipament decent.
Problema este alta. Dacă, din dorința de a te răfui cu lumea pentru ce ai îndurat, mai și provoci publicul de la Roland Garros cu niște țipete venite din nu știu ce atavisme, cum s-a întâmplat la meciul cu franțuzoaica Fiona Ferro, nu este în regulă. A te dezbrăca de caracter este o altă vorbă românească prea puțin prețuită.