Feminin, masculin sau doar uman?

Simona Halep pleacă spre Paris cu un echipament nou. Albinuţele de pe tricoul propus de designerii de la Nike o reprezintă fidel pe Simona cea harnică şi dedicată muncii ei

Sigur că nu echipamentul câştigă Roland Garros-ul. Nici statistica. Deşi Simona este cea mai bună jucătoare din lume pe zgură în ultimii trei ani. Y compris, cum spun francezii, şi pe zgura pariziană. Totuşi, slăbiciunile arătate în faţa Vondrousovei la Roma au redeschis discuţia despre necesitatea unui antrenor de calibru. Ca niciodată în ultima vreme, pretendentele la trofeul deţinut de Halep sunt mai numeroase şi mai puternice decât oricând. Naomi Osaka, Karolina Pliskova, Kiki Bertens, Petra Kvitova sunt principalele ameninţări. Serena Williams pare mai mult o dorinţă a curentului vintage.

Dezolanta finală feminină

Cei care susţin că tenisul feminin este alt sport decât cel masculin, în general unul nu foarte atrăgător/spectaculos, au la îndemână finala de la Roma dintre Karolina Pliskova şi Johanna Konta. Majestuoşii pini mediteraneeni care străjuiesc complexul de la Foro Italico au părut mai activi şi mai numeroşi decât publicul. O arenă centrală pe jumătate goală. Sau jumătate plină, ar susţine optimiştii. Tribune golaşe şi o participare anemică şi din punct de vedere emoţional. Meciul nu a inspirat, pentru că a curs banal în favoarea cehoaicei, care a câştigat fără emoţii în două seturi.

Goana după recorduri

Lumea aştepta festinul. Încleştarea titanilor. Darurile care urmau să cadă din pomul lăudat, marea finală Nadal-Djokovici. Arena s-a umplut până la refuz, mondenii ocupând locurile cele mai bune. Şi acolo promisiunea a întrecut mult spectacolul propriu-zis. Un 6-0 sec pentru Rafa în primul set, apoi un Nole care s-a strecurat cumva în partidă câştigând manşa secundă, 6-4. Şi un set decisiv în care sârbul a dispărut din nou, iar Nadal a defilat, 6-1. Meciul adevărat, ciocnirea epică nu s-a consumat însă. Dar, lume, lume, Nadal a câştigat al 9-lea titlu la Roma! Aplaudaţi până faceţi băşici în palme! Şi este pe cale Rafa să îl câştige pe al 12-lea la Paris! Şi are 17 Grand Slam-uri în palmares. Nole nu este nici el departe, cu 15 titluri în turneele majore. Federer domină clar clasamentul uriaşilor all-time cu 20 de Grand Slam-uri.

O, ce lume minunată!

Ce nebunie! Ce vremuri minunate ne este dat să trăim! Oare?, se întreabă colegul nostru Traian Ungureanu. Presimt că asta îi va enerva teribil pe mulţi. Bine, mă, şi ce argumente aveţi voi ăştia, cârcotaşi şi trişti incurabili, cărora le pute totul în jur şi nu sunt în stare să vibreze în faţa măreţiei? Traian avansează termenul de „campionism” pentru a pune diagnosticul pe această goană după titluri. Mai spune el că tenisul de astăzi „suferă de plictisul perfecţiunii şi de mania longevităţii”, nefiind altceva decât o serie de clişee victorioase. Indigestă perspectivă pentru amatorii de festivism nemestecat! Mai ales că Traian Ungureanu îl dă exemplu de spirit liber pe Nick Kyrgios. Eternul certăreţ, băiatul care fluieră în catedralele tenisului unde oficiază arhiepiscopii Roger, Rafa şi Nole.

Antidotul

Nu ştiu dacă Kyrgios este antidotul la această necroză a tenisului, a sportului în general, aşa cum spune prietenul nostru. Este însă fără îndoială un personaj care desfide regulile. El nu doar colorează peisajul, ci îl şi însufleţeşte. Este un om sincer, poate prea sincer pentru canoanele de acum. Şi da, pentru unii dintre noi, a devenit destul de plictisitoare această lume a campionismului enunţat de Traian cu o intuiţie care mă face cumva invidios.

Precizare necesară. Autorul articolului „Aberantul de bun-simţ” din care mi-am permis să citez nu este doar un om cultivat, cu un subtil simţ al umorului, ci şi un asiduu şi pasionat consumator de spectacol sportiv. Trec sub tăcere de când face(m) asta, că poate se trezeşte cineva şi ne întreabă cum servea Fred Perry.

Să revenim, aşadar, la monştrii noştri sacri. Cine la Roland Garros? Rafa sau Nole? Şi atenţie mare la Roger, că dacă Wilander nu-i dă nicio şansă, devine mare favorit!