A fost Chivu cel mai mare?
Cifrele şi statisticile asta spun. Dar cifrele ne spun doar o parte a adevărului fotbalului
Dacă fotbalul este un joc, discuţiile despre fotbal sînt neapărat o joacă. Altfel, pe stadioane şi în faţa televizoarelor s-ar afla numai absolvenţi de la […]
Cifrele şi statisticile asta spun. Dar cifrele ne spun doar o parte a adevărului fotbalului
Dacă fotbalul este un joc, discuţiile despre fotbal sînt neapărat o joacă. Altfel, pe stadioane şi în faţa televizoarelor s-ar afla numai absolvenţi de la Coverciano şi Clairefontaine. Numai oameni care au păreri despre pungi de presiune, echipe active şi reactive ori care realizează în mod magnific tranziţia. Frumos ar fi să dăm jos mantia de sacerdoţi ai Sportului Rege şi să discutăm relaxat. De exemplu, despre retragerea lui Cristi Chivu din perspectiva fundaşilor români. Dinaintea lui, contemporani cu el şi urmaşi. Veţi vedea că subiectul poate fi atrăgător şi în absenţa indicilor InStat sau a altor cifre care ne arată cît de ignoranţi (proşti?) sîntem atunci cînd urmărim un meci.
S-a filosofat mult pe marginea polivalenţei lui Chivu. Fundaş stînga la origine, fundaş central, nu în ultimul rînd mijlocaş de acoperire, iar la nevoie mijlocaş de bandă. Plus executant redutabil de lovituri libere. Ni se mai şopteşte că fostul căpitan al naţionalei nu bubuia mingea, ci ieşea elegant cu ea la picior, privind. Cu capul sus, spre coechipieri. Asta ca semn suprem al inteligenţei. Inteligenţă tactică sau inteligenţă pur şi simplu. Pentru frumuseţea poveştii mergem pe a doua variantă. În spatele polivalenţei dublate de un IQ peste media colegilor de breaslă erau o seamă de defecte. Fragilitatea fizică. De unde accidentările dese. Jocul aerian modest, la fel viteza. De unde vulnerabilitatea în duelurile unu la unu. Şi o hipersensibilitate la critici. De unde impresia retrasului că patria i-a rămas datoare.
Dinu, Sătmăreanu II, Ştefănescu, Sameş, Iorgulescu, Belodedici, Gică Popescu. Asta înainte de Chivu. Goian, Tamaş, Ghionea, contemporani. Urmaşi? Chiricheş, Găman, Papp. Poate Gardoş, Dragoş Grigore. Lista înaintaşilor, cu punte între generaţia Mexic ’70 şi generaţia World Cup, arată strălucitoare. Sînt acolo fotbalişti care şi-au depăşit timpul. Prin eleganţă, prin modernitatea jocului lor. Înşiruirea urmaşilor arată îngrijorător. Valerică Găman nu are nici o vină că joacă la naţională pe postul lui Ştefănescu şi Belodedici. Iar Tamaş a avut în comun cu Dinu doar partea cu escapadele. Dacă nu cumva şi acolo Procurorul îi dădea clasă.
Cristi Chivu a fost mult mai aproape de generaţiile dinaintea lui decît sînt cei de acum faţă de Cristi Chivu. Prin stil, ca rasă fotbalistică. Mai puţin talentat-intuitiv decît Belodedici şi nici pe departe atît de sobru-elegant ca Ştefănescu, Chivu a ştiut să-şi valorifice ca nimeni altul calităţile. S-a plasat mereu pe coama valului, a extras maximum din orice ocazie oferită de viaţă. Aici a fost cel mai bun. Şi-a modelat norocul cu o iscusinţă unică. Prin urmare, palmaresul îl prezintă pe Chivu drept cel mai laureat fotbalist român al tuturor timpurilor. Este o realitate, la fel ca indicii InStat. Îţi taie tot cheful să te mai uiţi la fotbal.