Hane, l-ai văzut pe Darcis?

Despre resemnare şi atitudine pozitivă. Despre două feluri diferite de a face sport de performanţă

Tradiţia la Wimbledon spune că meciul inaugural al turneului se dispută pe Central Court, între cîştigătorul ultimei ediţii şi un adversar de pe tabloul de […]

Despre resemnare şi atitudine pozitivă. Despre două feluri diferite de a face sport de performanţă

Tradiţia la Wimbledon spune că meciul inaugural al turneului se dispută pe Central Court, între cîştigătorul ultimei ediţii şi un adversar de pe tabloul de concurs rezultat prin tragere la sorţi. Este şi onoare, şi ghinion în această regulă. Onoare pentru că joci împotriva purtătorului coroanei de la All England Tennis and Crocquet Club, în faţa unei asistenţe care a flămînzit un an în aşteptarea turneului. Lumea gustă acest meci aproape ca pe o finală. De ce  ghinion? La fel de simplu, se presupune că o dată ce ai căzut să joci împotriva unuia dintre cei mai buni jucători ai circuitului şansele de a merge mai departe în turneu sînt minime. Eşti condamnat să dansezi numai o seară. De fapt, o după-amiază.

La ediţia 2013, onoarea şi ghinionul i-au revenit românului Victor Hănescu, desemnat să-l întîlnească pe Roger Federer. Hănescu a preferat varainta a doua. Ghinionul.

Fatalitatea de a-l înfrunta pe Federer în primul tur. Victor, numărul 48 în ierarhia ATP, Roger al 3-lea. A rezultat o partidă încheiată în 69 de minute, după trei seturi scurte. 6-3, 6-2, 6-0. Resemnare şi cuminţenia omului care îşi cunoaşte lungul nasului. Chiar o anumită formă de servilism. Bine, dom’ne, şi ce te aşteptai, ca Hănescu să-l bată pe Federer, ţi-ai pierdut simţul măsuri, presupunînd că l-ai avut cîndva? Că nu ştiţi decît să criticaţi. Cînd aţi lăudat ultima oară pe cineva?

Acum mă grăbesc să o fac. Vreau să-l laud pe belgianul Steve Darcis. Numărul 135 mondial, deci cu 87 de poziţii sub Victor. La două ore distanţă de lecţia de resemnare mioritică a românului Hănescu, belgianul Darcis l-a învins în minimum de seturi pe Rafa Nadal, recent cîştigător la Roland Garros. Triumfător pe zgura pariziană pentru a 8-a oară. Caballeros, senores y senorites, marele Rafa! Dublu învingător şi pe iarba de la Wimbledon. Da, a fost ceva cu spaniolul, probabil o suferinţă fizică. Poate urmările efortului de la Roland Garros ori ale unui întreg sezon pe zgură după revenirea în circuit. Poate o medicaţie întreruptă brusc, din motive care vor ieşi la iveală cîndva. Dar Darcis, spre deosebire de Hănescu, cel aflat cu 87 de locuri peste el în clasamentul ATP, nu a intrat pe teren doar ca să facă o figură onorabilă. Sau mai rău, simplu act de prezenţă. Darcis a crezut în şansa lui. S-a agăţat de fiecare minge, a rămas concentrat. Aflu acum că este un bun jucător pe iarbă. Foarte frumos.

Şi Victor Hănescu se anunţa un bun jucător pe iarbă acum 10 ani. Eram acolo, la Wimbledon, cînd tînărul de 22 de ani pe atunci reuşea un tur 3 în cel mai mare turneu de tenis din lume. Era primul jucător român de după Năstase care ştia şi putea să lovească tare şi plat. Ieşeam din blestemul şcolii de slais şi lift a lui Gogu Viziru şi Tache Caraluluis.

Mă simţeam mîndru, de parcă îi pusesem eu racheta în mînă. La aceeaşi ediţie, deţinătorul titlului din 2002, Lleyton Hewitt, pierdea în turul inaugural în faţa croatului Ivo Karlovici. Şoc! Nu suficient pentru ca Hănescu al meu să ţină minte, iar mai tîrziu să aibă puterea să se revolte. A făcut-o într-un fel la Wimbledon în urmă cu 2 ani, provocat de nişte englezi beţi care îl şicanau din tribună. Forma lui de protest era împotriva regulamentului, dar mi se părea că „al meu” demonstra ceva important. De fapt, nu demonstra nimic. La scurt timp, Hane a redevenit băiatul blînd, care ştie unde îi este locul. Silence please, Roger tocmai execută un formidabil rever cu o mînă sub privirile ferrmecate ale lui Hănescu!