Nişte ţărani? Nu. Nişte mitocani

Steaua. Cea mai iubită echipă din România şi-a ignorat suporterii la Brăila. Urmarea? Steaua va fi şi mai iubită. Căci dragostea e oarbă.

Nu ştiu cum se numeşte în sociologie atracţia înduioşător-maladivă a românilor pentru Steaua. Presupunînd că există un […]

Steaua. Cea mai iubită echipă din România şi-a ignorat suporterii la Brăila. Urmarea? Steaua va fi şi mai iubită. Căci dragostea e oarbă.

Nu ştiu cum se numeşte în sociologie atracţia înduioşător-maladivă a românilor pentru Steaua. Presupunînd că există un termen care să definească aşa ceva. Habar nu am ce resorturi sentimentale pun în mişcare acest nemaipomenit ataşament popular. Nu am studii de specialitate ca să mă aventurez în analiza unui fenomen altfel suficient de ofertant măcar pentru o lucrare de licenţă sau de masterat. De ce nu o teză de doctorat cu titlul simplu „De ce iubim Steaua?”. Sau, ceva mai neutru, „Steaua, iubire sau idolatrie?”.

Ştiu însă foarte bine cum se numeşte ceea ce s-a întîmplat sîmbătă la Brăila, cînd formaţia locală CF Brăila, clasată a 3-a în prima serie a eşalonului secund, a învins cu 1-0 pe Steaua, liderul incontestabil al primei ligi şi rezervorul principal al echipei naţionale. Nesimţire. Aşa se numeşte. Aici nu e nevoie de studii de specialitate ori de verdicte ale specialiştilor. Atunci cînd 15.000 de oameni vin la un meci amical pe o vreme urîtă, pe un stadion mai urît şi decît vremea doar pentru tine, Steaua, dragă, iar tu, Steaua, nepreţuito, îi tratezi cu fundul sau poate nici măcar cu atît, cînd tu, Steaua, un surogat al primei echipe, deci o echipă de rezerve, deci cînd tu, Steaua noastră, far călăuzitor printre astrele fotbalului, te comporţi ca o ţoapă prea băgată în seamă în loc să dai bineţe oamenilor, să stai de vorbă cu ei sau măcar să te prefaci că participi la bucuria lor simplă, să te pretinzi interesată – de unde această iubire nemăsurată?- din care tu, Steaua, îţi tragi şi bunăstarea materială, atunci, ei, dragă Steaua, dacă ai avut puterea să citeşti toate astea şi nu te-am pierdut pe drum fiindcă nu am pus punct, atunci, nepreţuito şi prea importanto, ai o problemă. Una mare de tot.

Vreţi să îi amintesc pe cei care nu s-au ostenit să dea un autograf oamenilor care înconjuraseră cu iubirea lor inexplicabilă autocarul Stelei, pe cei care au trecut printre miile de suporteri înveşmîntaţi în roşu şi albastru fără să scoată o vorbă, de parcă ar fi ocolit nişte muşuroaie de furnici? Iată-i. Năstăsie, Doru Bratu, Puşkaş (nici o legătură cu Ferenc, absolut nici una), V. Lupu, L. Roşu. Plus vedetele Stanca, Rîpă, Prepeliţă, Pîrvulescu, Latovlevici, Tatu, M. Costea şi… şi… da, stimaţi telespectatori, Adi Rocha în persoană şi în suprakilograme! Nu vi se pare că a fost prea mult pentru atît de puţin?

Scriu, scriu şi tocmai cînd vreau să închei îl aud pe Reghe la „Fotbal Club” pe DigiSport. „Erau minus 10 grade afară, bătea teribil vîntul, ce voiaţi să facem?”, întreabă candid antrenorul-actor de reality-show-uri. Să vă opriţi, domnule Reghecampf, asta trebuia, să vorbiţi cu ei, să îi îmbrăţişaţi, să vă pozaţi cu ei, să le semnaţi pe tabloul acela compus special în cinstea dumneavoastră, august tehnician! Să îi faceţi fericiţi pe acei suporteri care sufereau mai tare de frig decît voi, care erau mai prost hrăniţi şi mai prost îmbrăcaţi decît voi, să le daţi un pic de atenţie şi să simtă că un strop din iubirea lor se întoarce dinspre voi. În general, să încercaţi mai mult decît nişte secunde acolo, ipocrite şi formale, alocate unui paraplegic.

Populism? Sigur. Dacă a numi nesimţirea şi mitocănia este populism, acest articol este de un populism înfiorător de la un capăt la altul. Noroc că Steaua a dat dovadă de elitism.