Un domn la 75 de ani

Emeric Ienei a fost suspectat că a profitat de munca altora. Noi suspectăm că nu a fost deloc aşa.

Priveşte viaţa cu optimismul unui adolescent. Are motive temeinice, tocmai a împlinit 75 de ani. Poeţii de ocazie ar zice 75 […]

Emeric Ienei a fost suspectat că a profitat de munca altora. Noi suspectăm că nu a fost deloc aşa.

Priveşte viaţa cu optimismul unui adolescent. Are motive temeinice, tocmai a împlinit 75 de ani. Poeţii de ocazie ar zice 75 de primăveri, numai că nea Imi le-a trăit pe toate, ierni, veri, primăveri, toamne. Nu le-a confundat, le-a parcurs cu liniştea omului care a stabilit din start cum vrea să arate viaţa lui. Nu îl ştiu nervos, nu l-am văzut agitat. Stresul este o haină care nu i se potriveşte. Nu jigneşte, ştie să nu se lase jignit. Cînd îţi reproşează ceva o face cu o delicateţe care te descumpăneşte. Ştie de glumă  („Mă simt foarte bine, mai ales atunci cînd stau în fotoliu”), dar refuză băşcălia. Nu a vorbit niciodată o limbă română impecabilă („echipa Dinamoului”), iar asta, culmea, îi sporeşte farmecul! Pe scurt, domnul Emeric Ienei este un domn. A lucrat temeinic la rolul acesta, dar a beneficiat şi de o dotare naturală.

Probabil că nea Imi Ienei are şi defecte. Las însă pe seama arheologilor mizeriei să sape după ele. Încerc altceva, să răspund la o întrebare. A fost Emeric Ienei un mare antrenor sau doar un beneficiar? Un creator de echipe sau numai un excelent exploatator al muncii altora? Răspunsul nu e simplu, fiindcă nimeni nu ştie cum ar fi arătat Steaua ’86 cu Halagian pe bancă. Nici cum ar fi jucat România la Euro 2000 dacă naţionala ar fi fost pregătită de Piţurcă, cel care obţinuse calificarea, şi nu de nea Imi.

Ştim însă că Steaua care cîştiga Cupa Campionilor Europeni arăta ca o mare echipă: combinativă, echilibrată, ofensivă. Curajoasă şi prudentă în doze sensibil egale, cu personalitate, dar omogenă. România ediţie 1990, cea care îşi cîştiga dreptul de a merge la Cupa Mondială chiar înainte de Revoluţie, îi semăna. În esenţă, meciul decisiv cu Danemarca, 3-1, a fost o replică a acelui faimos Steaua-Anderlecht 3-0. Nu mi s-a părut deloc că Steaua ’86, România ’90, chiar România 2000 semănau cu echipele pregătite de Halagian, Lucescu sau Piţurcă. Halagian făcuse o selecţie bună, dar Steaua lui nu avea încă un stil. Solidă, naţionala lui Lucescu respira prudenţă şi atrăgea ghinionul. România lui Piţurcă de acum 12 ani amesteca Generaţia de Aur cu speranţele Chivu, Contra şi Mutu. În toate cazurile, nea Imi intervenise subtil. Umblase la acorduri fine inaccesibile predecesorilor. Topise diferenţe de stil, bariere de vîrstă şi de clan. Cei de la Steaua şi cei de la Dinamo erau doar jucători în slujba naţionalei române.

Nu ştiu cum pregătea tehnico-tactic partidele nea Imi, dar mi s-a părut întotdeauna că echipele lui jucau un fotbal plăcut şi spectaculos, poate prea riscant pe gustul profesioniştilor. Am convingerea că Emeric Ienei nu are nevoie de avocaţi pentru a-şi ocupa locul privilegiat în fotbalul românesc, ci doar de priviri lucide. Şi de un dram de simpatie pentru un om care ne-a bucurat cum puţini compatrioţi au reuşit. Un om care crede şi la 75 de ani că guvernanţii ar trebui să aibă grijă mai mare de guvernaţi. Cum încercam să vă spun, nea Imi nu şi-a pierdut inocenţa.