Armata uitată
La Rossoșka, la jumătatea drumului dintre Don și Volga, e secetă în miez de iunie.

Stepa arsă de soare lasă degetele de la mână să-i pătrundă în măruntaie prin crăpăturile mari căscate în pământ. Buricele caută cu grijă. Solul e aspru, la fel ca iarba oțelită care-și trimite și ea degetele subțiri în adâncuri.
Acolo, în pământ rusesc sunt înhumați aproape 1.000 de soldați români. 1.000 din 110.000 câți au murit în bătălia pentru Stalingrad. Alți 40.000 au fost înghițiți de lagărele de prizonieri și nu s-au mai întors acasă.
La 40 de kilometri de Volgograd, numele modern al Stalingradului, românii identificați sunt îngropați într-un cimitir discret, sub o cruce de granit, în cutii de carton numerotate cu pixul și lipite cu scoci. Deasupra lor stă un steag cât o batistă.
Atât a putut să facă România pentru victimele celei mai mari drame din istoria acestei țări.
Ceilalți 149.000 sunt aruncați în gropi comune neștiute, de la Gumrak, lângă Rossoșka, până la Kolâma, dincolo de Urali și de Cercul Polar.
Corespondentul Gazetei la Mondialul din Rusia, Theodor Jumătate, a vizitat cimitirul și a pus un buchet de crizanteme pe piatra neagră pe care scrie “In memoriam militarilor români căzuți în luptă la Stalingrad”. Reportajul lui impresionant poate fi citit aici.
Acum 76 de ani, la final de noiembrie, Rossoșka era buricul unei lumi disperate. Pe un frig cumplit, mii de soldați români și germani hăituiți și dezorientați încercau să-și găsească drumul afară din încercuire.
Culmea, deși scăparea era spre vest, unii alergau spre est, împinși de tancurile sovietice ajunse deja la Don. Alții fugeau spre nord, dar acolo erau deja rușii, cei din nord căutau sudul, dar din sud veneau alți fugari.
Încet, încet, toți au trecut prin Rossoșka spre Volga înghețată, spre Stalingrad și spre moarte.
Mai jos este un pasaj din nuvela germană “Armata uitată”, scrisă de Heinrich Gerlach. Printre rânduri, descoperiți tragedia umană din acele zile, dar și resentimentele germanilor față de românii în ale căror sectoare a fost spart frontul. Românii fuseseră, însă, forțați să apere zone uriașe cu echipament militar rudimentar.
Gerlach a luptat la Stalingrad și a stat 5 ani în captivitatea sovietică. La întoarcere și-a publicat experiența, dar a schimbat numele reale ale camarazilor săi.
În Germania federală, Stalingrad durea prea tare.
În România comunistă, Stalingrad pur și simplu nu a existat.
Dar românii îngropați în cutiile de carton de la Rossoșka sau în gropile comune anonime au trăit și au avut mame, tați, frați, copii.
Doar ei i-au așteptat în zadar zeci de ani pe ascuns.
“Orele treceau și nu se întâmpla nimic. Zăpada cădea într-un strat din ce în ce mai gros, iar umezeala pătrundea în haine și ghete. Harras stătea în mijlocul drumului și încerca să străpungă întunericul cu binoclul, sprijinindu-se când într-un picior, când în altul, și blestemându-și bocancii. Măcar dacă și-ar fi luat vechii pâslari de fetru.
Dintr-o dată, a auzit ceva. Vântul purtase la urechile lui un sunet incompatibil cu tăcerea nopții.
Harras și-a ciulit urechile pentru a auzi mai bine. Da, era ceva ca un murmur de voci și tropăit de picioare. Sau poate era doar sângele care-i zvâcnea în urechi? Nu, acum putea auzi mult mai limpede și putea detecta voci, un zgomot surd de bocanci și clinchet de metal. Nu încăpea nicio îndoială. Veneau. În gând, Harras și-a impus să rămână calm în timp ce se întreba câți ar putea fi? Un batalion? Un regiment? Mărșăluiau normal și în mod clar nu bănuiau nimic. În regulă! Urma să le pregătească o “primire călduroasă”.
“Atenție”, șopti el, răgușit.
Ordinul a trecut mai departe printre soldați.
“Pregătiți-vă!”
“Pregătiți-vă…gata”.
O stare de surescitare încordată a cuprins micul grup.
“Tintiți!”.
“Tintiți…țintiți…țintiți!”.
Douăzeci și unul. Douăzeci și doi. Harras număra încet pentru a-și calma nervii și scruta întunericul cu binoclul. Voia ca inamicul să se apropie cât mai mult posibil înainte de a da ordinul soldaților să tragă.
Apoi, dintr-o dată, și-a luat binoclul de la ochi și a mugit “Halt!”, Stați!, în întuneric după care a ordonat unității sale pe loc repaus.
Recunoscuse căciulile albe din blană de miel ale românilor.
Dezamăgirea era înfricoșătoare, dar Harras a acceptat-o fără să clipească. Mai mult, se purta ca și cum se aștepta de mult la una ca asta. Opri gloata de figuri dezlânate care venise mărșăluind pe drum și o supuse unei lecții severe de disciplină. Află că veneau din sectorul vecin unde totul era doar haos. Erau pe drumuri de ore întregi, dar ruși…nu, nu văzuseră nici un rus.
Restul nopții trecu în liniște. Înspre dimineață, unitatea – pe jumătate înghețată și udă pînă la piele, a fost schimbată din gardă de detașamente din conducerea locală.
Atracțiile eroismului păreau acum și mai discutabile. Până și sergentul major Harras a învățat o lecție importantă. Ghetele cu carâmb înalt nu erau bune de purtat în linia întâi.
Zăpada continuă să cadă toată dimineața cu fulgi uriași și de la prima oră românii mărșăluiau prin sat. Veneau din vest. Veneau unul câte unul, sprijinindu-se în bastoane sau în bâte de cioban făcute de ei. Unii erau în picioarele goale, alții își cărau bocancii în mâini. Veneau în grupuri mici, tropăind unul în urma celuilalt precum oile, pe jumătate adormiți, ridicându-se unii pe alții, prea obosiți să-și mai scuture straturile de zăpadă care se depuseseră pe umerii și pe căciulile lor. Unii dintre ei erau pe cai, deseori călărind câte doi pe spatele unor bestii epuizate care abia dacă se mai puteau mișca din loc. Alții erau în ambulanțe care se îndoiau și scârțâiau sub greutatea încărcăturii lor formată din bolnavi și răniți. Unii își cărau încă armele sau trăgeau niște mitraliere învechite pe roți, ca pe niște jucării, în urma lor. Dar cei mai mulți abandonaseră aceste poveri. Drumul era presărat cu puști, cutii de muniție, centuri de cartușe și căști de oțel pe care zăpada le acoperea încet ca și cum unui Dumnezeu milos îi era rușine de această priveliște tragică. Era ca și cum fantomele distrusei Grande Armee (n.red. – armata lui Napoleon distrusă în Rusia la 1812) s-au întors. Mărșăluiau spre est, dar nu părea că le pasă încotro se duc – tot ce-și doreau era să se odihnească și să doarmă….să doarmă oriunde puteau găsi un loc să se așeze.
Membrii unității de informații stăteau lângă gard și se holbau la acest tablou.
“Vezi”, îi explică Lakosch lui Geibel. “Sunt toți sătui de război. Acum se duc acasă”.
“Acasă?”, îi răspunse Geibel neîncrezător.
“Sigur, frate. Au scăpat. Se vede asta. În ceea ce-i privește, războiul s-a terminat”.
Un trecător cu o înfățișare ciudată sosi chiar în acel moment. Stătea în mașină. Picioarele lui erau goale, iar uniforma era numai zdrențe, dar păstra aparența unei distincții comode întărită de o cască care-i alunecase pe o ureche. Pe tip chiar îl lăsa inima să fluiere și să le facă răutăcios cu ochiul germanilor în timp ce trecea pe lângă ei. Lakosch apucă o bucată înghețată de sac de pe jos și o aruncă înspre călător. Acesta o prinse abil și făcu un gest mărinimos de mulțumire.
“Dumnezeule! Dacă ni s-ar fi întâmplat nouă asta”, spuse Herbert, zguduit.
“Nouă?”, zise Frohlich aprins. “Ăștia sunt românii? Nu ni s-ar fi putut întâmpla nouă! Trebuie să înțelegi asta”.
Românii curgeau în Buzinovka (n.red. – Verchnaya Buzinovka, la 35 de km sud de Kletskaya) aidoma unui nor de lăcuste. Umpluseră străzile și curțile gospodăriilor, șoproanele, grajdurile și șurile și se înghesuiau în casă ca paraziții. Și oriunde găseau un pic de căldură se puneau pe jos și adormeau atât de adânc încât nimeni nu-i mai putea trezi. Chiar și pe coridoarele Secțiunii de informații, stăteau lungiți unul lângă altul și nu se mișcau când cineva dădea peste ei din greșeală. Mizeria, rănile și hainele ude, toate contribuiau la mirosul dezgustător. Breuer le dăduse voia să intre în camera lui în speranța că va obține ceva informații despre ce se întâmplase, dar de la români nu a reușit să scoată nimic.
În vale, panica se instalase la răscruce. Dinspre nord sosi o adunătură de cinci cai înhămați împreună și călăriți de un singur călăreț incapabil să-i strunească. Una dintre dobitoace intră alergând într-un stâlp și căzu, doborându-i și pe ceilalți într-o grămadă zbuciumată – țipetele oamenilor și nechezatul disperat al animalelor, precum și sunetul claxoanelor produceau un iad. Polițiștii militari care încercau să dirijeze traficul își pierdură cumpătul și deschiseră focul.
O confuzie sălbatică se instală în jurul primăriei. Pe o plăcuță stătea scris în germană, franceză și rusă: “Rațiile vor fi eliberate doar detașamentelor aflate sub comanda unui ofițer”. Dar nimeni nu se aștepta ca soldații flămânzi să înțeleagă. Oricum, nu mai existau detașamente și comandanți. Înăuntru, primarul stătea în spatele unei mese pe care se baza să-l protejeze de mulțimea clocotitoare. Flutura din mâini și țipa “Nix Kuschait nix manger”, în acea formă de esperanto pe care războiul o creează și care era înțeleasă de soldații tuturor armatelor. Dar nimic nu se putea auzi din acel vacarm, cu excepția unui zgomot iritat și urât. Dintr-o dată, un ofițer cu o cravașă își desfăcu o potecă prin masa de români. Purta un cojoc din piele de miel și cizme de călărie, pinteni și pantaloni strânși pe picioarele arcuite. Laturile pantalonilor săi fluturau ca urechile unui elefant.
“Permiteți-mi”, spune el într-un accent vienez. “Sunt căpitanul Popescu”, și își duse cravașa spre tâmplă în semn de salut. “Solicit deîndată, vă rog, grajduri și nutreț pentru 500 de cai de la prima divizie de cavalerie. Călărim de două zile fără oprire și n-am găsit un bob de porumb”.
Pentru o clipă, primarul rămase fără grai. Apoi, își adună puterile într-un ultim efort și suspină adânc: “Ce tot vorbești? Grajduri și mâncare pentru brutele tale împuțite? Mai bine le tai și le dai oamenilor tăi să mănânce”.
Căpitanul de cavalerie se făcu de culoarea homarului fiert. Caii săi de rasă erau mândria vieții lui și acest individ necunoscut îi spunea să-i sacrifice.
Țipă înapoi: “Caii mei au luptat. Pentru cine au luptat? Pentru Hitler, înțelegi? Iar acum trebuie să moară de foame și de frig? O să merg să fac o plângere apoi o să rechiziționez tot ovăzul, tot fânul și toate grajdurile de care au nevoie – totul!”.
Își deschise drum, urlând, prin mulțime.
“Și noroc!”, cârâi primarul în urma lui. Apoi, prin cap îi trecu același gând ca și lui Frohlich. “Ce naiba căutăm să ne amestecăm cu țăranii ăștia murdari!?”.
***
Dinspre Manoylin, veni un raport că două regimente ale inamicului au atacat. Grupuri de luptă încropite în grabă au securizat drumurile care duceau înspre vest, iar locotenetul Dierk, cu cele două tunuri antiaeriene cu țevi cvadruple ale sale, era pe poziție acolo. Era, însă, prea puțin pentru a se descurca într-un caz de urgență. Cum grupul de luptă antitanc aflat sub conducerea căpitanului Eichert încă nu apăruse, după pierderea artileriei, divizia nu mai avea nici un mijloc decent de apărare cu excepția a patru tancuri aflate încă în stare de funcțiune. Cu ele, maiorul Kalweit erau acum în drum spre Manoylin.
În acel moment, o idee îi veni colonelului Unold și o împărtăși ofițerilor adunați în încăpere.
“Nu știm”, spuse el, “unde să găsim suficienți oameni și muniție, deși locul este înțesat de români care trândăvesc aiurea în jurul nostru. Chestia asta trebuie să înceteze. Trebuie să facem această adunătură să funcționeze din nou”. În timp ce privea împrejur, ochii săi căzură pe fața roză și zâmbitoare a căpitanului Fackelmann. Îi spuse: “Asta e treaba dumitale, Fackelmann”.
Micul căpitan se gândea profund la o problemă culinară. În noaptea cu petrecerea de la popotă, generalul susținuse că gândacii au un gust ciudat de nuci. Se întreba de unde aflase porcul bătrân bucata asta de cunoștință. Dacă era adevărată, se deschideau posibilități…
“Ei, Fackelmann, vezi ce poți să faci”.
“Prea bine, domnule colonel”, se bâlbâi Fackelmann, gândindu-se în continuare la cărăbuși.
“Fii atent!”, spuse Unold. “Adună cât de mulți români găsești în sat. Endrigkeit te va ajuta. În două ore, mă aștept să aduni două batalioane pregătite să lupte”.
“Hai, bătrâne”, zise Endrigkeit la ușă, trăgându-l pe căpitanul ezitant afară din încăpere.
S-au pus pe treabă, începând prin a ordona poliției militare a lui Endrigkeit să picheteze strada și să pună mâna pe orice bărbat care se plimba prin zonă. Dar vestea s-a răspândit ca focul și în câteva minute nu mai era țipenie de om cu excepția a cincizeci și ceva pe care izbutiseră să-i înșface. Endrigkeit anunță atunci că urma să se împartă mâncare. Știrea produse un entuziasm neașteptat. Românii începură să pălăvrăgească, să gesticuleze și să se împingă unii pe alții penru a ajunge în fața cozii. Unii se oferiră chiar să aducă alți camarazi, astfel că detașamentul de luptă atinse curând 200 de oameni. Fackelmann privea acest succes în liniște, suspicios. Endrigkeit îi făcu semn unuia dintre ai săi și spuse: „Ascultă-mă, Otto, tu și cu Franz trebuie să vă asigurați că mulțimea asta e hrănită la depozitul de aprovizionare – dar așa cum trebuie. Gândește-te că sunt înfometați. Vă aștept înapoi aici în patruzeci de minute”.
Peste o jumătate de oră, Otto și Franz erau înapoi. Singuri.
“Da, să trăiți!”, povesti Otto, împingându-și chipiul spre frunte, în timp ce se scărpina în cap. “Totul a mers bine până am ajuns la depozit. Am găsit pâine, băutură și câte un bol de supă groasă de mazăre pentru fiecare. Da, și apoi ticăloșii ăștia au dispărut brusc. Dumnezeu știe unde s-au risipit așa”.
Endrigkeit se uită la Facklemann. “Se pare că nu a ținut. O să pun să perchiziționeze casele. Ofițerii lor trebuie să fie pe aici, pe undeva”.
Așa că au luat casele la scotocit. În a doua casă, au găsit o cameră plină cu ofițeri întinși pe jos sau dormind cu capetele pe masă.
Doar unul dintre ei era treaz. Se uită cruciș la intruși, dar Fackelmann se duse la el și-i explică ce dorea. Ofițerul nu schiță nicio mișcare, doar îl privea încruntat pe Fackelmann care, transpirat, repeta cererea într-o franceză bâlbâită. Românul nu dădea nici un semn că ar pricepe, dar după o pauză interminabilă rosti dintr-o dată în germană: “Colonelul nostru doarme în camera de alături. A dat ordin să nu fie trezit, dar poți să încerci dacă vrei”.
Facklemann deschise, precaut, ușa și privi în încăperea care semăna cu o cabină. Văzu un gigant întins pe un pat de campanie. Fața oacheșă a bărbatului părea neagră de-a binelea în contrast cu părul său alb. Sforăia întins pe spate. Facklemann începu să transpire și mai tare. Îi făcu semn lui Endrigkeit să vină să-l ajute. Endrigkeit, care nu se temea de barbari, îi apucă ferm de umăr pe colonel și-l scutură violent. Fețe întrebătoare de români se holbau din ușă. Colonelul își împreună sprîncenele stufoase și mormăi în semn de protest. Apoi, deschise ochii și se ridică încet. În căutăura lui erau tunete și fulgere, iar românii de la ușă se făcură nevăzuți.
Facklemann și-a scos chipiul și s-a apucat să-și șteargă ochelarii cu batista, așa cum lustruiește un jucător o bilă de biliard. Se prezentă și începu să-și formuleze cererile, dar nu apucă să ajungă foarte departe.
“Ascultă-mă”, îl întrerupse colonelul cu un tunet în voce. “Am mers azi dimineață să discut cu statul vostru major. Am cerut mâncare pentru soldații mei. Colonelul vostru m-a repezit ca pe un câine râios – și acum are tupeul să vă trimită la mine”.
Facklemann se grăbi să-l asigure pe colonel că a venit din proprie inițiativă. Îi spuse că a avut mereu o părere foarte bună despre români. Cunoștea Bucureștiul și era un mare admirator al bucătăriei românești pe care o lăudă cu entuziasm. Dădea impresia că găsise un punct slab în armura colonelului; expresia de pe fața uriașului se îmblânzi. Apoi, lui Facklemann îi veni o idee strălucitoare. Îi spuse colonelului că a venit de fapt pentru a discuta în primul rând despre problema aprovizionării. Bineînțeles că toate unitățile românești abia formate trebuiau aprovizionate generos cu mâncare. Vizibil impresionat de argumentul final, colonelul îi răspunse că va lua această problemă în propriile mâini și i-a promis că pînă seara va oferi 500 de români pentru apărarea satului. Se ridică în picioare, își îndesă căciula din blană de miel pe cap și ieși afară după ce-și luă bâta noduroasă. Din camera cealaltă se auzea sunetul vocii sale care crease agitație printre ofițeri. În câteva clipe, dispăruseră cu toții. În scurt timp, Endrigkeit și Facklemann îi văzură în mijlocul străzii țipând și lovind-și oamenii cu cravașele și ajunseră la concluzia că misiunea lor era pe mâine bune.
În acest timp, Breuer porni la vânătoare prin casele în care trupele erau încartiruite. Unold îi ordonase să adune cu orice preț muniție pentru puști, dar peste tot nu găsea decât ridicări din umeri și păreri de rău. Se părea că nu mai rămăsese nici un cartuș în Buzinovka. Într-un final, într-un atelier de reparații situat la marginea de nord a satului, descoperi trei tunuri de asalt (StuG) care erau în reparații. Cei trei tineri ofițeri care le comandau jucau skat la o masă. Politicoși, îl invitară pe Breuer să li se alăture, oferindu-i coniac și țigări, apoi l-au pus să le povestească ultimele noutăți, pe care le găseau proaspete și surprinzătoare. “Vrei muniție?”, îl întrebară. “Poți să iei câtă vrei – vrei 2000 sau 3000 de cartușe?”. Unul dintre ofițeri îl însoți pe Breuer în atelier și-și adună oamenii. “Haideți! Scoateți muniția pentru mitraliere”. Pe fețele lor se citea jena. Un sergent-major spuse ceva de genul: “Aveam foarte puțină aici și ne trebuie nouă”.
“Prostii – toate cutiile sunt pline”.
Liniște.
“Ce s-a întâmplat? Deschideți cutiile!”.
Sergentul-major deschise fără tragere de inimă cutiile de rezervă pentru una dintre mitralierele grele. Erau pline ochi cu țigări și ciocolată. Celelalte erau la fel.
“Probabil că sunteți beți”, urlă locotenentul, dar în ochii săi era o sclipire de amuzament. Se uită lung dintr-o parte la Breuer și ridică vocea: “Dacă se mai întâmplă o dată, vă bat de nu vă vedeți!”.
Strălucirea nu le scăpă oamenilor săi. Răspunseră: “Da, să trăiți”, în cor, rânjind din fețele lor murdare de ulei.
În cele din urmă, au strâns câteva benzi pentru mitraliere, astfel că Breuer a putut să-l aprovizioneze pe Unold cu aproximativ 400 de gloanțe pentru apărarea satului Buzinovka.
Reveni exact când tancurile lui Kalweit intrau în sat zăngănind din șenile. O mulțime de soldați le saluta, entuziastă, strigând: “Câți ați distrus, domnule maior? Vine Ivan? L-ați speriat de moarte?”. Maiorul stătea în picioare ieșit din turela primului tanc, fluturîndu-și chipiul și râzând. Tunica lui de camuflaj și cămașa erau deschise la gât, iar Crucea de Cavaler se legăna în agățătoarea ei.
“Am avut noroc”, strigă el în timp ce sări cu ușurință din tanc – “probabil că am distrus vreo două batalioane. Nimeni nu-și va băga nasul pe aici până mâine dimineață”.
Spre seară, două companii de soldați români mărșăluiră în ordine spre marginea dinspre apus a satului. Colonelul, în carne și oase, îi însoțea. Inspectă fiecare armă în parte. Ridicând vocea sa puternică, promise că-l va trimite în iad pe cel care va îndrăzni să-și părăsească postul fără permisiunea lui și, din modul în care-și flutura bastonul, părea că vorbește serios”.