A fost blat sau nu la Astra – Viitorul?
Echipa lui Hagi nu promovează doar jucători pentru viitorul fotbalului românesc. Omul care ne-a scos în stradă acum 23 de ani patronează și antrenează o formație promovată și rămasă în prima ligă și datorită unor meciuri dubioase.
De ce să ne fie frică să spunem ce gândim? De ce ar trebui să ne cenzurăm dacă am văzut cum Viitorul și Astra și-au împărțit victoriile în Cupă și campionat într-un mod care seamănă cu reciprocitatea de pe vremuri?
Sunt două întrebări presante.
De aseară, teritoriul românesc de pe Facebook – acest far călăuzitor al vieții pentru miliarde de oameni de pe planetă – a intrat într-un război ideatic de secesiune.
A fost blat contra a fost un meci frumos pe care-l vrem repetat. Zeci de mesaje noi intră constant în sistem fără a inclina balanța decisiv în favoarea vreuneia dintre părți. Aparent, sunt mai mulți cei care susțin că au văzut o piesă de teatru, dar poate că adepții meciului curat – în marea lor majoritate fani de-ai lui Hagi – nu postează pentru că ei consideră discuția drept o simplă teorie a conspirației nedemnă de nivelul lor.
Apărătorii meciului cinstit care postează le cer dovezi ziariștilor. Fără dovezi, spun ei, nu ai dreptul să susții că un meci a fost trucat.
Perfect de acord.
Cererea lor echilibrează o balanță care s-ar inclina altfel periculos într-o democrație.
Dar în lumea meciurilor trucate din fotbal este aproape imposibil pentru un ziarist să obțină dovezi irefutabile. Spre deosebire de alte domenii, aranjorii nu semnează acte atunci când discută șoptit înainte de meci, la vestiare sau pe tunel, numărul de goluri care urmează să fie marcate.
Blaturile nu lasă urme. Banii pleacă și vin din Asia și, chiar dacă procurorii le iau urma, e aproape imposibil de dovedit “infracțiunea predicat”. Adică modul în care au fost generați acei bani negri.
Procurorii trebuie să intercepteze telefoane și să înregistreze ambiental, însă pentru asta trebuie obținut un mandat. Iar mandatul se eliberează dacă îl ceri.
Un ziarist nu are cum să ceară mandat și nici nu le poate cere procurorilor să-și îndrepte atenția spre un meci.
El are o singură armă. Să scrie ce a văzut și să pună cap la cap lucrurile pe care le află cu mare greutate dintr-un sistem care funcționează pe baza legii tăcerii.
Întrebarea este cum procedează dacă a văzut că Astra și Viitorul au jucat în cele două meciuri din ultima săptămână așa cum se juca odată fotbalul din timpul Cooperativei?
“Nu aveți probe!”, i se spune.
Nu-l poți acuza pe Săpunaru că a dat intenționat pasă de gol, autogol și că l-a atacat decisiv pe Coman în careu, dându-i prilejul arbitrului să inventeze un penalty. Nu-l poți acuza pe Junior Morais, cel mai bun fundaș stânga din Liga 1, că a vrut să-l dea jos pe Benzar în careu, atacând bizar o mingea plecată de mult de la locul faptei.
Dar jurnalistul are voie să citeze o declarație a lui Cornel Dinu, un fotbalist uriaș, care a văzut poziționarea ciudată, defectuoasă, a unui jucător experimentat care evoluează pe un post cu automatisme cunoscute la perfecție de actualul analist Dolce?
În meciurile trucate, scrie Declan Hill , jurnalistul canadian de investigație care s-a infiltrat în mafia pariurilor din Asia, poziționarea e cheia. Nu e nevoie decât de o jumătate de metru mai la stânga sau mai la dreapta pentru a facilita primirea unui gol.
Vorbim de un gazon de peste 6000 de metri pătrați. Un simplu pas în altă direcție decât cea învățată în mii de ore de antrenament scapă de cele mai multe ori neobservat de ochiul unor spectatori și chiar ziariști neantrenați în mecanismele unui post dintr-o echipă de fotbal.
Jurnaliștilor li se cer dovezi, dar ei nu sunt procurori. Luni, Cătălin Tolontan cita din mesajul unui cititor care spune că ziariștii sunt “câinii de pază de la stână, în condițiile în care nimeni nu vrea să fie câine”.
În anii 90, șefii din fotbal – unii dintre ei sunt încă în fenomen – mai aveau puțin și fugeau cu stâna în cârcă. Câinii nu i-au lăsat nicio secundă în pace, lătrând la meciurile aranjate.
Nu aveau dovezi, dar aveau ochi și vedeau jucători care în anumite meciuri deveneau indiferenți, blazați, penibili. Urechile lor captau mesajele subterane care se schimbă în culisele fotbalului, voci neauzite de cititori.
Fără gălăgia acestor dulăi, Cooperativa n-ar fi existat.
Fără gălăgia lor, publicul nu ar fi vorbit nici astăzi despre câteva partide din istoria recentă a clubului Viitorul, patronat de un fotbalist legendar:
Viitorul - Săgeata 2-0
Steaua - Viitorul 2-5
Dinamo - Viitorul 2-3
Viitorul - ASA 6-1
Pe listă apare acum și Astra - Viitorul 1-2.
Da, domnilor, realitatea e dură.
Echipa lui Hagi nu promovează doar jucători pentru viitorul fotbalului românesc. Omul care ne-a scos în stradă acum 23 de ani patronează și antrenează o formație promovată și rămasă în prima ligă și datorită unor meciuri dubioase.
E o temă sâcâitoare, nepopulară.
De aceea, mulți preferă să întoarcă privirea căutând o piatră pentru a alunga câinii.
PS – Diferența dintre anii Cooperativei și prezent este că fotbalul românesc a fost invadat de flagelul pariurilor. Dacă aveți o zi de pierdut, dați o fugă prin casele de pariuri din orașul dumneavoastră în preziua unei etape din Liga 1, Liga 2 sau Liga 3. O să fiți surprinși câți oameni de fotbal veți întâlni. Evident, toți vor spune că nu pariază pe meciurile echipei lor sau pe cele pe care urmează să le arbitreze.