Adieu, Profesore Houllier!

Deși nu va rămâne în anale la nivelul lui Bill Shankly, Bob Paisley, Kenny Dalglish sau Jurgen Klopp, Houllier și-a sacrificat ani din viață încercând și reușind într-o anumită măsură să modernizeze un club uriaș, dar învechit

Noiembrie 2003. Meciul din Ghencea se terminase de câteva minute. Steaua lui Victor Pițurcă tocmai făcuse un 1-1  onorabil cu Liverpool, iar jucătorii celor două echipe – transformați în oameni de noroi – intraseră la vestiare ca întorși din smârcurile de la Călugăreni. Pe tunelul din plexiglas albastru, însoțitorul român al delegației engleze m-a luat prin surprindere, abordându-mă: “Domnul Houllier vrea să discute cu dumneavoastră, e supărat pe ce ați scris”. 

Cu două zile mai devreme, în cantonamentul lui Liverpool de la Melwood, discutasem față în față cu managerul francez al echipei mele favorite despre iminentul meci din Ghencea. Nu avusesem încredere în el când a fost numit în 1998 pentru că aveam încă în cap pățania lui de la naționala Franței, pe care nu reușise s-o califice la Mondialul din 1994 deși avea nevoie de doar un punct din dubla cu Bulgaria și Israel de la Paris. Nu-l iubeam nici pentru că, în mandatul său, Liverpool îi pierduse pe jucătorii mei favoriți, Steve McManaman și Robbie Fowler, dar îl apreciam pentru faptul că – deși nu câștigase încă iluzoriul titlu de campioană vânat din 1990 – readusese clubului prestigiul european după “tripla” Cupa UEFA-Cupa Angliei-Cupa Ligii din 2001. Și mai era ceva sensibil. Cu doi ani înainte suferise un atac de cord pe banca lui Liverpool, omul fusese aproape să-și piardă viața pentru clubul pe care îl iubeam, iar pentru așa ceva merita respect. 

În ora petrecută în sala de conferințe de la Melwood, Houllier mi s-a părut fascinant. Trăsesem cu ochiul peste gard la antrenamentul de dinainte, la care atacanții Owen și Heskey nu participaseră, iar la discuția cu ziariștii englezi, managerul – care predase limba franceză într-o școală din Liverpool cu 34 de ani în urmă – părea într-o pauză dintre ore, vrăjindu-și elevii cu talentul de povestitor. 

La un moment dat, după ce a discutat despre mutarea la New York a unuia dintre jurnaliști, francezul a fost întrebat “off-the-record” de un ziarist de la Liverpool Echo de ce Emile Heskey, un cunoscut internațional englez al acelor ani, șchiopătează în timpul meciurilor. “Așa face tot timpul. Ați văzut când trebuia să se retragă că șchiopăta. Când atacam, sprinta însă de parcă era posedat”, a zâmbit Houllier, povestind complice în timp ce imita din coate alergarea jucătorului său. Ziariștii locali au râs și n-au redat discuția în ziare. Mie – un ziarist neexperiementat, de 26 de ani, trimis de Gazetă să aflu tot despre adversara Stelei – mi s-a părut o anecdotă potrivită să condimenteze introducerea interviului pe care urma să-l realizez cu Houllier. 

Când s-a așezat la masă cu mine, francezul a refuzat să fie pozat. “Mister Houllier nu acceptă pozele la conferințe”, mi-a explicat Ian Cotton, ofițerul de presă al lui Liverpool. La finalul dialogului, însă, francezul avea să zâmbească într-o fotografie pentru cititorii Gazetei. Poza a apărut în ziar pe 5 noiembrie 2003, lângă interviul care avea să-l înfurie pe Houllier. 

În timpul discuției, l-am întrebat despre gazonul din Ghencea, pe atunci una dintre cele mai detestate suprafețe de joc din Europa. Acesta este pasajul, redat din interviul de acum 17 ani.

• Reporter: Credeți că starea proastă a terenului defavorizează jocul de pase al lui Liverpool?
• Houllier: (Foarte serios). Cum ați spus?
• (Reporterul îl privește mirat. “Poor pitch” înseamnă în engleză teren prost)
• Houllier: Proastă ați spus? Foarte proastă, vă spun eu. Îngrozitoare. E mai prost decât cel de la Ljubljana pe care am jucat în primul tur și atunci am zis că e unul dintre cele mai rele terenuri pe care le-am văzut vreodată. (Jovialul Houllier e sensibil iritat de starea terenului) Dacă dumneavoastră aveți dubii că ne va afecta jocul, ce să mai spun despre mine?!
• Reporter: Știți că nu are un drenaj corespunzător?
• Houllier: (Pufnește ironic) Ce să mai zic?!
• Reporter: La București plouă foarte tare.
• Houllier: Serios? O să se inunde, nu? (Murmură ca pentru sine un “incroyable” în franceză, adică de necrezut)

Pentru acest dialog, la câteva minute după meciul Steaua – Liverpool 1-1, m-am trezit cu Houllier în fața mea, fumegând de nervi: “Mi-ai interpretat cuvintele în interviu! Nu am spus așa ceva! Nu a fost profesionist din partea ta!”. 

Inițial, am rămas blocat. Managerul lui Liverpool, clubul meu favorit, mă beștelea ca pe un copil de școală primară, iar eu nu înțelegeam ce mi se întâmplă, nu pricepeam cum cineva poate fi nemulțumit de redarea unui dialog autentic. Apoi, am avut inspirația să-i răspund. “Domnule Houllier, îmi pare rău, dar toată discuția noastră a fost înregistrată pe reportofon. Am redat totul conform dialogului nostru, fără să tai sau să adaug niciun cuvânt”. Era purul adevăr. Houllier s-a uitat ca prin mine și, fără să mai spună nimic, s-a răsucit pe călcâie și a plecat murmurând – după atacul de cord căpătase obiceiul ciudat de a vorbi singur – spre sala de conferințe aflată la tribuna oficială. 

Ulterior aveam să aflu că galantul Houllier, un prieten foarte bun al lui Anghel Iordănescu, s-a simțit vinovat în fața oficialilor români, considerând – așa cum numai gentilomii o mai făceau – că a săvârșit o impolitețe criticându-le gazonul în cuvinte prea dure. 

Cert este că jumătate de oră mai târziu, așteptând jucătorii lui Liverpool la ieșirea de la vestiare pentru flash-interviuri, m-am trezit din nou față în față cu Gerard Houllier. Terminase conferința de presă, era mult mai relaxat și, când m-a văzut, mi-a aruncat zâmbind. “Vii duminică la meciul cu Manchester United?”. Am rămas cu gura căscată. I-am răspuns vexat, ca un copil certat pe nedrept: “Nu!”. Mă simțeam ofensat, îmi adusesem aminte de plecările lui Fowler și McManaman și iarăși nu-l mai suportam.

Aveam să-l revăd peste doi ani, la Istanbul. Nu mai era managerul lui Liverpool, nu fusese el menitul care să readucă titlul de campion pe Anfield și plătise cu jobul pentru asta, însă tocmai se pregătea să intre în vestiarul lui Liverpool după finala ireală de Liga Campionilor câștigată în fața lui AC Milan, de la 0-3. Când l-am văzut la jumătate de metru distanță, pe holurile betonate din subsolul stadionului Ataturk, mi-am adus aminte de seara din Ghencea și am zâmbit. 

Mă împăcasem în mintea mea cu Houllier pe care-l priveam acum cu multă simpatie, întărită și de adrenalina finalei nebune la care tocmai asistasem. În sezonul precedent, francezul calificase echipa în Liga Campionilor, iar asta l-a făcut să intre în în vestiarul proaspăt campioanei Europei, spre uimirea multor jucători și membri ai staffului. Scriitorul spaniol Guillem Balague descrie momentul controversat în cartea sa “A season on the brink” dedicată primului sezon petrecut de compatriotul său Rafael Benitez pe banca lui Liverpool: 

“Ce căuta fostul manager al lui Liverpool în vestiar, vă întrebați. Dacă ar fi fost el antrenor la Liverpool în acea seară, ar fi luat-o razna la ideea ca Graeme Souness sau Kenny Dalglish (n.r. – foști manageri ai lui Liverpool) să-și facă loc la sărbătorirea trofeului. Dar Houllier a făcut asta și la Melwood în primele zile ale regimului lui Benitez. Pe atunci, Rafa nu a fost nevoit să intervină în privința a ceea ce mulți ar fi considerat o lipsă de respect, deoarece vizitele au încetat curând. Cineva de la club și-a pierdut răbdarea și i-a explicat lui Houllier că ar fi mai bine să le dea noilor antrenori spațiu și timp să-și pună ideile în practică”. 

În biografiile lor, Gerrard și Carragher – jucători promovați de Houllier în prima echipă – nu au văzut vizita la vestiar a fostului lor antrenor ca pe un gest menit să fure din meritele lui Benitez. Astăzi, cei doi i-au adus un omagiu superb lui Gerard Houllier, după anunțul că fostul manager al lui Liverpool a încetat din viață. 

Decesul său, venit la scurt timp după disparițiile lui Maradona și Paolo Rossi, nu are același impact mediatic. Dar pentru fanii lui Liverpool care au așteptat 30 de ani un titlu (adus abia în vara aceasta de Jurgen Klopp), Gerard Houllier a fost omul care le-a redat speranța într-un moment greu din istoria clubului. 

Deși nu va rămâne în anale la nivelul lui Bill Shankly, Bob Paisley, Kenny Dalglish sau Jurgen Klopp, Houllier și-a sacrificat ani din viață încercând și reușind într-o anumită măsură să modernizeze un club uriaș, dar învechit. Pentru asta și pentru promovarea unui anume Steven Gerard, va avea pentru totdeauna respectul fanilor, indiferent dacă pe unii i-a certat aiurea sau dacă le-a îndepărtat din club jucătorii favoriți.

Adieu, Profesore!