30 de ani exorcizați

Molipsit de vocația dezastrului, ironizat constant de amici și, în plus, cu Guardiola pe cap, ademenit de miliardele arabilor de la City, am avut momente în care am încetat să mai cred că o voi mai vedea vreodată pe Liverpool campioană

Când la mijloc sunt 30 de ani din viața ta, cu ce să începi?

Cu Jurgen Klopp pufnind în plâns și ieșind din direct de la SkySports în timp ce era lăudat de omul de fier Graeme Souness? Sau cu începutul?

În mai 1990, Liverpool era o echipă damnată acasă și în Europa. Morții de pe Heysel o scoseseră din inimile multora și o șterseseră de pe harta fotbalului european, deși în momentul tragediei, în 1985, era câștigătoarea a patru dintre ultimele 8 ediții de Cupa Campionilor. Cu Dalglish manager, echipa a continuat să domine Division One – vechiul nume al Premier League – , dar a rămas înțepenită în timp din cauza suspendării europene a cluburilor engleze. Izolată, Anglia se îndepărta tot mai tare de noutățile de pe continent, acolo unde italienii construiau câteva echipe moderne, impresionante, cu tot ce era mai bun în Europa. 

În 1990, Liverpool a luat titlul cu numărul 18 cu o echipă matură, dar cu un manager tulburat de stresul unui alte mari tragedii din istoria clubului, Hillsborough. În februarie 1991, cu echipa pe primul loc, Dalglish a demisionat, șocant, inexplicabil. Nimeni, probabil, nu s-a gândit că atunci începea calvarul lui Liverpool care avea să dureze 30 de ani și 56 de zile. 

Țin minte și acum tonul optimist care răzbea din articolele publicate în revistele pentru adolescenți Shoot și Match, pe care le găseam la un chioș aflat în fața agenției CFR de pe Griviței. Într-o perioadă în care în România apărea doar îmbătrânita Gazeta Sporturilor bleu, paginile color și lucioase pe care erau imprimate prețioasele postere cu jucătorii lui Liverpool păreau desprinse dintr-un film SF. 

Apoi a apărut revista Fotbal+ , unde Traian Ungureanu își scria de la Londra cronicile când acide, când amuzante. Liverpool era așteptată să ia titlul, deși trecea printr-o criză. Când TVR a cumpărat drepturile TV pentru nou înființata Premier League, fotbaliștii statici de pe pereții camerei mele s-au transformat în imagini în mișcare cu jucători incredibili care driblau într-o viteză necunoscută chiar și ochilor obișnuiți cu “viteziștii” Stelei, trăgeau năpraznic spre colțurile porților și se bucurau într-un vacarm atât de diferit de ce era pe continent. Și mai erau plasele alea înguste în care mingea se lovea imediat după ce trecea linia de fund, în timp ce pe continent se lăfăia în halăuri adânci de 3-4 metri. 

Spice Boys, generația ratată

Pe lângă iubirea din copilărie, Dinamo, prinsesem un drag mare pentru trupa lui Rush, Barnes, Molby, Nicol, Rob Jones în care-și făceau loc favoritul din posterele de pe pereți, Steve McManaman, și ceilalți băieți care aveau să devină Spice Boys, Fowler, Redknapp. Aceea trebuia să fie echipa pentru firescul titlu cu numărul 19, dar managerul ei, Roy Evans, a fost, probabil, un antrenor prea blând, în timp ce Alex Ferguson era prea flămând să o doboare pe Liverpool de pe “blestemata aia de stinghie” pe care era cocoțată. 

Și seria lui Manchester United a început, întâi lent, apoi într-un ritm năucitor.

În timp ce devenea tot mai furioasă în căutarea unui titlu, Liverpool m-a ajutat să-mi găsesc un loc de muncă nevisat. Era în vara lui 1995, tocmai terminasem liceul și fusesem acceptat în redacția Sportul românesc. Scriam despre Diviziile B și C din România, o muncă fără strălucire, dar atenția mea era toată la rezultatele lui Dinamo și Liverpool. În timp ce noi, puștii, luam la telefon rezultatele de la Mizil, Bârlad, Carei sau Bălan, la etajul 4 din clădirea Universul cobora din când în când un bărbat înalt, cu barbă și mustață care-i dădeau un aer aristocratic, îmbrăcat englezește. Era Mihai Ciucă, fan mare Liverpool și șeful secției internațional care avea biroul la mansardă, în turnul care domina Cișmigiul. Acolo era locul în care voiam să ajung. 

Autorul, în tricoul lui Liverpool din 1990, anul precedentului titlu, sărbătorind titlul cu numărul 19

Deși nu legam două rânduri de text cum trebuie, nea Mișu a simțit că iubeam Anglia. Știam până și jucătorii de liga a patra și, în plus, eram fan Liverpool. Într-o zi, am fost invitat să urc la mansardă și să scriu. Peste câteva luni, eram angajat redactor de fotbal internațional. Învățam meserie de la Carlo, Codorean, Theo, Niculescu – nu Claugol, ci vedeta de la Digi – , TT, Pepe, Botev, Scorpionu și Georgel (scriitorul Adrian Georgescu) și așteptam titlurile lui Dinamo și Liverpool. 

Primul a venit în 2000, al doilea nu. 

Profesorul Houllier și concurența

Între timp, a venit și a plecat Collymore, au apărut copilul-minune Owen și lungarul Gerrard și, dureros, a plecat favoritul meu McManaman. Liverpool a încercat să importe o cale spre titlu, aducându-l din Europa pe managerul Gerard Houllier. Fost profesor într-un liceu din Liverpool în tinerețe, francezul prieten cu Iordănescu a construit o nouă candidată la trofeu, a luat cinci cupe într-un an 2001, dar Premier League a rămas o himeră. 

Cu fiecare an, presiunea și concurența au crescut. Arsenal a importat un francez mai inspirat decât Houllier, pe Wenger, Chelsea a atras miliardele lui Abramovici și creierul tactic al lui Mourinho. Deasupra tuturor stătea, însă, cocoțat Ferguson care – din nou și din nou – a asamblat generații de campioni. Din clubul-alfa al campionatului, Liverpool a devenit un outsider cu șanse tot mai mici la titlu. 

Recrutat în 2004, Rafael Benitez – și acum unul dintre favoriții mei – a pus lucrurile în ordine, iar marea întoarcere a părut posibilă după Liga Campionilor câștigată uluitor cu un lot în care se aflau Biscan, Nunez, Sinama-Pongolle sau Le Tallec. În seara aia de 25 mai 2005, aflat în marea roșie de la Istanbul, am crezut cu adevărat că Liverpool va opri în sfârșit dominația lui Ferguson. Câțiva ani mai târziu, cu echipa rodată și întărită, am cântat cu convingere alături de prietenii de la Dreamers – pubul de pe Berthelot – refrenul “and now you’re gonna believe us we’re gonna win the league!” (n.r. – de data asta trebuie să ne credeți, vom câștiga campionatul) și mi-am dus soția pe Anfield, la ultimul meci de acasă, cu gândul de a celebra pe viu.

În ciuda incantației, seceta a continuat! Golurile lui Macheda l-au salvat pe Ferguson, iar Liverpool a făcut implozie din cauza presiunii fanilor asupra investitorilor americani. 

Bolovanul scăpat de Gerrard

Bolovanul adus până sub buza vârfului fusese scăpat la vale și trebuia împins iarăși la deal. Bătrânul Hodgson, amicul lui Lucescu, nu a avut forță, “King Kenny” Dalglish și-a încercat și el mâinile altădată magice, dar n-a mers, Brendan Rodgers l-a adus iarăși sub vârf, dar Gerrard a alunecat cu Chelsea și totul s-a prăbușit din nou. 

Molipsit de vocația dezastrului, ironizat constant de amici și, în plus, cu Guardiola pe cap, ademenit de miliardele arabilor de la City, am avut momente în care am încetat să mai cred că o voi mai vedea vreodată pe Liverpool campioană.  

Până a venit Jurgen Klopp!

Aseară, în ultimele secunde ale meciului Chelsea – Manchester City, am retrăit toate momentele de mai sus. L-am revăzut pe arogantul Cantona cocoțat pe stâlpul porții după golul înscris la revenirea după suspendare, zâmbetul viclean al lui Ferguson după victoria cu 3-1 de pe Anfield din 1997, disperarea din ochii lui Gerrard după ce a alunecat în 2014, milimetrul lipsă la ratarea lui Mane din deplasarea cu City din sezonul trecut, apoi am simțit o bucurie greu de descris. 

Pentru câteva minute, m-am purtat ca un copil hiperactiv care nu știe ce să facă mai întâi când primește cadoul la care a visat ani de zile.

Apoi, în interior, s-a așezat o liniște ca de satin care mi-a pansat sufletul. În timp ce dădeam refresh internetului din minut în minut pentru a vedea reacțiile, treizeci de ani frământați s-au dus definitiv la culcare. 

Deși nu am mai vorbit de mult, sunt convins că, undeva în Dămăroaia, un bărbat grizonant cu mustață și barbă a simțit la fel. 

Mulțumesc pentru tot, nea Mișu! Felicitări pentru titlul 19!