Unde accelerezi, timpule?

Aveam 17 ani, dar din clipa aia mi-am impus să mă port ca un bărbat. Duminicile au devenit zile obișnuite, cursele de Formula 1 nu m-au mai interesat, iar anii au trecut în goană

Vine din nou. 

De când s-a întâmplat, an de an mi se strânge inima când aud în jurul meu întrebarea plină de nerăbdare: “Ce faci de 1 mai?”.

Anul ăsta, pandemia a răpit zilei aura de vacanță, dar pentru mine nu e nimic nou. Totul e la fel ca acum peste un sfert de veac. 

Afară plouă. Mi-am pus în surdină coloana sonoră compusă de Antonio Pinto pentru documentarul făcut de Asif Kapadia și mă uit în gol, cu laptopul în față. Un prieten m-a rugat să scriu despre Senna. Poate de vină e violoncelul sau poate e încărcătura vremurilor necunoscute prin care trecem, dar simt cum mi se umezesc ochii.

Doctorii ar spune că sunt simptome de depresie. Cred, totuși, că e nostalgia după adolescență și după marea pasiune pentru Formula 1 pe care am pierdut-o brusc atunci, chiar de a doua zi, ca și cum n-ar fi existat niciodată.

A doua zi am mers la chioșcul de ziare, pe atunci ziarele tapetau taraba pe toate laturile, iar vânzătorul abia se vedea printre zecile de publicații. Țin minte că am cumpărat tot ce mi-a picat în mână pentru a citi, pentru a afla, pentru a înțelege ce s-a întâmplat la Imola în după-amiaza de coșmar pe care tocmai o trăisem.

Pe o copertă, o fotografie color – erau puține publicații care ofereau luxul ăsta atunci – m-a marcat. Senna, îmbrăcat în combinezonul roșu de la McLaren, era imortalizat din profil, uitându-se în gol cu ochii triști. Am ajuns acasă, am pus ziarele în pat și am început să plâng în hohote. Am mai plâns așa doar o dată, la câteva zile după ce mi-am îngropat mama, 20 de ani mai târziu. La morțile bunicilor abia dacă mi-a scăpat o lacrimă.

Poza am decupat-o și am ținut-o mulți ani în birou. Era legătura cu o bucată din viața mea care a murit în acea duminică de 1 mai 1994. 

Până atunci, câțiva ani trăisem pentru cursele de Formula 1 și pentru fotbal. Fotbalul mă ațâța, dar duminicile de curse erau sfinte. Abia așteptam să deschid televizorul, să văd marea de steaguri verzi și să aud motoarele.

Îl divinizam pe Ayrton Senna și îi uram pe rivalii lui. Când monopostul alb-roșu țâșnea la start și își înfigea botul în prima șicană, simțeam cum o iau razna de emoție; când Senna depășea, mă încordam și mă împingeam spre față o dată cu motorul ăla care suna ca o bestie primitivă. Pit-stopurile mă storceau de energie, simțeam în tâmple fiecare miime de secundă scursă până când mecanicii arătau că pneurile sunt schimbate, iar când cineva îmi depășea idolul mă încerca o furie plină de fiere. Eram un adolescent care se hrănea din adrenalina curselor și din orgoliul de a-l vedea la final pe Senna pe podium, cu trofeul în brațe, stropit de învinși din sticlele alea mari de șampanie. 

În vacanțe, încercam cu verișorii mei să replicăm rivalitatea pe cărările sinuoase ale unei păduri de la marginea satului. Fiecare, călare pe bicicletă, își imagina că e un pilot de Formula 1 și încerca să-i bată pe ceilalți doi până la ieșirea la lumină, pe o pajiște de lângă o cale ferată. Eu eram Senna, ei erau ba Prost, ba Mansell, ba Patrese. Aveam calificări și curse, lumea noastră trăia după regulile lui Ecclestone, dar fără șampanie. 

În acea zi blestemată de 1 mai, eram adunați toți trei la bunici în duminica de Paște. Imola era a treia cursă a sezonului și undeva în suflet simțeam că Ayrton va câștiga. Nu avea cum să nu câștige după două curse ghinioniste, neterminate, care mă amărâseră groaznic. Mă pregătisem de acel sezon ca pentru o defilare. Înregistrasem cursele de la Sao Paulo și Aida pe casete VHS, aveam o încredere oarbă că sezonul va fi o sărbătoare.

Senna trecuse la nesuferiții de la Williams unde – știam eu din experiențele frustrante din ultimele două sezoane – mașinile făceau campioni mondiali, nu invers. Ori din încrucișarea între o mașină supraomenească și un supraom nu putea ieși decât al patrulea titlu mondial. 

La 26 de ani de la acea zi, cred cu tărie că Dumnezeu m-a ajutat să nu trăiesc oroarea în direct. La prânz, am mers cu verii – eram ca trei frați – pe o baltă și ne-am apucat de pescuit și de prins șerpi. Era soare, era aproape vară, ne-am strâns o gașcă mai mare și orele s-au scurs pe nesimțite. Apoi, am plecat spre București, nicio oră de mers, și pe drum îmi făceam scenarii despre ce se întâmplă în cursa de care uitasem toată după-amiaza. Pe vremea aia nu existau telefoane mobile și nici siteuri de sport. 

Imaginea din momentul în care am deschis televizorul mă va bântui toată viața. 

Cineva tocmai anunța că Ayrton Senna și-a pierdut viața după un accident violent în curba Tamburello. Am simțit cum o mână invizibilă mă ridică de pe canapea și mă învârte într-un vortex ascendent fără sfârșit. Am intrat într-o stare de șoc din care mi-am revenit cu greu abia spre finalul acelui an. 

A urmat o primăvară goală în care, de fiecare dată când auzeam versurile unei piese la modă care spuneau că “o să învăț să trăiesc în absența ta”, îmi veneau în minte momentele în care Senna – cu mine împingându-i telepatic mașina din fața televizorului – îi depășise pe toți într-un singur tur pe ploaie la Donington, când rezistase senzațional o cursă întreagă atacurilor lui Mansell la Monaco, cu o mașină net inferioară, când a câștigat titlurile din 1990 și 1991.

Și atunci mă bușea plânsul.

Vara și Mondialul din America au trecut și abia dacă m-au scos un pic din starea de apatie. Finala avea, însă, să desfacă iarăși rana. Eram în fața televizorului, țineam, evident, cu Brazilia și m-am bucurat mult când Baggio a tras peste poartă. 

Apoi, în haosul de pe Rose Bowl, i-am văzut pe Dunga, Taffarel, Romario, Bebeto cum scot un banner mare pe care încep să-l fluture înspre tribune. Pe pânză scria: “Senna, accelerăm împreună (era sloganul personajului Senninha din benzile desenate produse din banii familiei Senna). Al patrulea titlu e al nostru!”

Era prea mult. Un fior rece mi-a trecut din creștetul capul prin toată coloana, iar carnea s-a furnicat pe mine. Bucuria finalei și tristețea pierderii recente s-au amestecat în seara aia cu lacrimi amare. 

Aveam 17 ani, dar din clipa aia mi-am impus să mă port ca un bărbat. Duminicile au devenit zile obișnuite, cursele de Formula 1 nu m-au mai interesat, iar anii au trecut în goană. La exterior, rana s-a închis, însă orice referire la Ayrton Senna mă face în continuare să tresar. 

Afară e aproape 1 mai.

Plouă ca-n zilele marilor curse făcute de Senna și aș vrea să revăd documentarul lui Asif Kapadia, dar mi-e teamă că amintirile vor începe din nou să curgă din rana desfăcută. 

Privesc pe fereastră la norii apăsători și mă întreb când au trecut 26 de ani. 

Unde accelerezi așa, timpule? Nu știi că vremea curselor a trecut?!