Costin Ștucan

Ziarist 360°. Talentat, vigilent, suspicios, insistent, polivalent. Investigații, opinii, video content

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Costin Ștucan
Poza cea de taină: Dragnea, Ponta, Hagi, Gino

Articolul 17 din Regulile FIFA prevede: “Fiecare membru afiliat trebuie să-și administreze activitățile în mod independent și fără nicio influență din partea unui terț”. Deși nu e redactat explicit, articolul se referă la influența politicului asupra fotbalului, o imixtiune pe […]

...

Lucescu, idolul meu cu două fețe

În ultimele trei dimineți, am deschis Gazeta cu nerăbdare, cu o cană de cafea la îndemână, așteptând să citesc noi mărturii ale lui Mircea Lucescu despre rivalitatea Steaua – Dinamo din anii ’80.  De 30 de ani, fostul antrenor al […]

...

Moartea prematură a lui Dan Lăzărescu

Să te retragi din arbitraj la 33 de ani, exact în momentul în care ajungeai să arbitrezi în Liga Campionilor și erai anunțat că vei face parte din lotul pentru turneul de fotbal de la Jocurile Olimpice, e ca și […]

...

Unde accelerezi, timpule?

Vine din nou.  De când s-a întâmplat, an de an mi se strânge inima când aud în jurul meu întrebarea plină de nerăbdare: “Ce faci de 1 mai?”. Anul ăsta, pandemia a răpit zilei aura de vacanță, dar pentru mine […]

...

Bârfa din ventilatorul lui Dinamo

În fotbal nu e nevoie decât de un transfer greșit, de un antrenor nepotrivit pus într-un moment nepotrivit, de o bârfă urâtă aruncată între jucători și rostogolită cu răutate sau de o antipatie pentru ca un vestiar să se prăbușească […]

...

Unde accelerezi, timpule?

Aveam 17 ani, dar din clipa aia mi-am impus să mă port ca un bărbat. Duminicile au devenit zile obișnuite, cursele de Formula 1 nu m-au mai interesat, iar anii au trecut în goană

Permalink to Unde accelerezi, timpule?
vineri, 1 mai 2020, 8:07

Vine din nou. 

De când s-a întâmplat, an de an mi se strânge inima când aud în jurul meu întrebarea plină de nerăbdare: “Ce faci de 1 mai?”.

Anul ăsta, pandemia a răpit zilei aura de vacanță, dar pentru mine nu e nimic nou. Totul e la fel ca acum peste un sfert de veac. 

Afară plouă. Mi-am pus în surdină coloana sonoră compusă de Antonio Pinto pentru documentarul făcut de Asif Kapadia și mă uit în gol, cu laptopul în față. Un prieten m-a rugat să scriu despre Senna. Poate de vină e violoncelul sau poate e încărcătura vremurilor necunoscute prin care trecem, dar simt cum mi se umezesc ochii.

Doctorii ar spune că sunt simptome de depresie. Cred, totuși, că e nostalgia după adolescență și după marea pasiune pentru Formula 1 pe care am pierdut-o brusc atunci, chiar de a doua zi, ca și cum n-ar fi existat niciodată.

A doua zi am mers la chioșcul de ziare, pe atunci ziarele tapetau taraba pe toate laturile, iar vânzătorul abia se vedea printre zecile de publicații. Țin minte că am cumpărat tot ce mi-a picat în mână pentru a citi, pentru a afla, pentru a înțelege ce s-a întâmplat la Imola în după-amiaza de coșmar pe care tocmai o trăisem.

Pe o copertă, o fotografie color – erau puține publicații care ofereau luxul ăsta atunci – m-a marcat. Senna, îmbrăcat în combinezonul roșu de la McLaren, era imortalizat din profil, uitându-se în gol cu ochii triști. Am ajuns acasă, am pus ziarele în pat și am început să plâng în hohote. Am mai plâns așa doar o dată, la câteva zile după ce mi-am îngropat mama, 20 de ani mai târziu. La morțile bunicilor abia dacă mi-a scăpat o lacrimă.

Poza am decupat-o și am ținut-o mulți ani în birou. Era legătura cu o bucată din viața mea care a murit în acea duminică de 1 mai 1994. 

Până atunci, câțiva ani trăisem pentru cursele de Formula 1 și pentru fotbal. Fotbalul mă ațâța, dar duminicile de curse erau sfinte. Abia așteptam să deschid televizorul, să văd marea de steaguri verzi și să aud motoarele.

Îl divinizam pe Ayrton Senna și îi uram pe rivalii lui. Când monopostul alb-roșu țâșnea la start și își înfigea botul în prima șicană, simțeam cum o iau razna de emoție; când Senna depășea, mă încordam și mă împingeam spre față o dată cu motorul ăla care suna ca o bestie primitivă. Pit-stopurile mă storceau de energie, simțeam în tâmple fiecare miime de secundă scursă până când mecanicii arătau că pneurile sunt schimbate, iar când cineva îmi depășea idolul mă încerca o furie plină de fiere. Eram un adolescent care se hrănea din adrenalina curselor și din orgoliul de a-l vedea la final pe Senna pe podium, cu trofeul în brațe, stropit de învinși din sticlele alea mari de șampanie. 

În vacanțe, încercam cu verișorii mei să replicăm rivalitatea pe cărările sinuoase ale unei păduri de la marginea satului. Fiecare, călare pe bicicletă, își imagina că e un pilot de Formula 1 și încerca să-i bată pe ceilalți doi până la ieșirea la lumină, pe o pajiște de lângă o cale ferată. Eu eram Senna, ei erau ba Prost, ba Mansell, ba Patrese. Aveam calificări și curse, lumea noastră trăia după regulile lui Ecclestone, dar fără șampanie. 

În acea zi blestemată de 1 mai, eram adunați toți trei la bunici în duminica de Paște. Imola era a treia cursă a sezonului și undeva în suflet simțeam că Ayrton va câștiga. Nu avea cum să nu câștige după două curse ghinioniste, neterminate, care mă amărâseră groaznic. Mă pregătisem de acel sezon ca pentru o defilare. Înregistrasem cursele de la Sao Paulo și Aida pe casete VHS, aveam o încredere oarbă că sezonul va fi o sărbătoare.

Senna trecuse la nesuferiții de la Williams unde – știam eu din experiențele frustrante din ultimele două sezoane – mașinile făceau campioni mondiali, nu invers. Ori din încrucișarea între o mașină supraomenească și un supraom nu putea ieși decât al patrulea titlu mondial. 

La 26 de ani de la acea zi, cred cu tărie că Dumnezeu m-a ajutat să nu trăiesc oroarea în direct. La prânz, am mers cu verii – eram ca trei frați – pe o baltă și ne-am apucat de pescuit și de prins șerpi. Era soare, era aproape vară, ne-am strâns o gașcă mai mare și orele s-au scurs pe nesimțite. Apoi, am plecat spre București, nicio oră de mers, și pe drum îmi făceam scenarii despre ce se întâmplă în cursa de care uitasem toată după-amiaza. Pe vremea aia nu existau telefoane mobile și nici siteuri de sport. 

Imaginea din momentul în care am deschis televizorul mă va bântui toată viața. 

Cineva tocmai anunța că Ayrton Senna și-a pierdut viața după un accident violent în curba Tamburello. Am simțit cum o mână invizibilă mă ridică de pe canapea și mă învârte într-un vortex ascendent fără sfârșit. Am intrat într-o stare de șoc din care mi-am revenit cu greu abia spre finalul acelui an. 

A urmat o primăvară goală în care, de fiecare dată când auzeam versurile unei piese la modă care spuneau că “o să învăț să trăiesc în absența ta”, îmi veneau în minte momentele în care Senna – cu mine împingându-i telepatic mașina din fața televizorului – îi depășise pe toți într-un singur tur pe ploaie la Donington, când rezistase senzațional o cursă întreagă atacurilor lui Mansell la Monaco, cu o mașină net inferioară, când a câștigat titlurile din 1990 și 1991.

Și atunci mă bușea plânsul.

Vara și Mondialul din America au trecut și abia dacă m-au scos un pic din starea de apatie. Finala avea, însă, să desfacă iarăși rana. Eram în fața televizorului, țineam, evident, cu Brazilia și m-am bucurat mult când Baggio a tras peste poartă. 

Apoi, în haosul de pe Rose Bowl, i-am văzut pe Dunga, Taffarel, Romario, Bebeto cum scot un banner mare pe care încep să-l fluture înspre tribune. Pe pânză scria: “Senna, accelerăm împreună (era sloganul personajului Senninha din benzile desenate produse din banii familiei Senna). Al patrulea titlu e al nostru!”

Era prea mult. Un fior rece mi-a trecut din creștetul capul prin toată coloana, iar carnea s-a furnicat pe mine. Bucuria finalei și tristețea pierderii recente s-au amestecat în seara aia cu lacrimi amare. 

Aveam 17 ani, dar din clipa aia mi-am impus să mă port ca un bărbat. Duminicile au devenit zile obișnuite, cursele de Formula 1 nu m-au mai interesat, iar anii au trecut în goană. La exterior, rana s-a închis, însă orice referire la Ayrton Senna mă face în continuare să tresar. 

Afară e aproape 1 mai.

Plouă ca-n zilele marilor curse făcute de Senna și aș vrea să revăd documentarul lui Asif Kapadia, dar mi-e teamă că amintirile vor începe din nou să curgă din rana desfăcută. 

Privesc pe fereastră la norii apăsători și mă întreb când au trecut 26 de ani. 

Unde accelerezi așa, timpule? Nu știi că vremea curselor a trecut?!

Comentarii (22)Adaugă comentariu

Vio (1 comentarii)  •  1 mai 2020, 8:44

Extraordinar! Un articol extraordinar! 😔

Ics (1 comentarii)  •  1 mai 2020, 8:54

A fost un mare campion atât profesional cat si uman. În zilele de astăzi nu mai găsești asa ceva. Iubea cursele, dar și oamenii si pe Dumnezeu. Un om de la care generațiile din ziua de azi ar fi avut ce să învețe.

jocker12 (1 comentarii)  •  1 mai 2020, 9:13

"Senna trecuse la nesuferiții de la Williams unde – știam eu din experiențele frustrante din ultimele două sezoane – mașinile făceau campioni mondiali, nu invers." - Cum adica "nu invers"? Campionii mondiali nu faceau masini? Hahahaha.... Ai vrut tu sa dai una cu efect la vinclu, dar ti-a sarit gheata din picior.

Daniel Piciu (1 comentarii)  •  1 mai 2020, 9:24

Off....Erau trairile varstei. Puritatea sufletului, inca crud, ne facea sa traim altfel decat acum la maturitate evenimentele din jurul nostru. Frumos si sincer articolul. Felicitari.

Marius (1 comentarii)  •  1 mai 2020, 9:27

Defapt moartea lui a salvat viața altora pe care nu i a mai scos intenționat de pe circuit ... cu “fair Play-ul” care l a caracterizat

Horia (1 comentarii)  •  1 mai 2020, 10:13

Am inceput sa urmaresc F1 in '95 cand aveam doar 15 ani , pe Senna l-am vazut cu adevarat in acel documentar din 2010 si de-abia atunci am inteles ce "urias" a fost , dupa am renuntat sa ma mai uit la curse , au inceput sa mi se para doar o afacere plictisitoare...exceptional articol domnule Stucan , cand faci ceva cu inima iese doar iubire , mult respect !

Lukis (1 comentarii)  •  1 mai 2020, 11:13

Amarnic imi dau seama ca ma regasesc in acest articol, cum l-am venerat pe Senna, cum am lipsit din fata televizorului in acea fatidica zi, cum am aflat seara tarziu stirea, cum le-am zis alor mei ca avem zi de doliu, cum am plans, cum... Singura diferenta a fost ca nu am abandonat Formula 1, am ramas in fata televizorului duminica asteptand sa reapara adrenalina. N-a mai venit niciodata.

Ciprian (1 comentarii)  •  1 mai 2020, 11:37

"Pe o copertă, o fotografie color – erau puține publicații care ofereau luxul ăsta atunci – m-a marcat. Senna, îmbrăcat în combinezonul roșu de la McLaren, era imortalizat din profil, uitându-se în gol cu ochii triști." tu ai ramas cu fotografia in minte iar eu cu titlul :" Senna! sa mori in ziua invierii!

Alexandrescu ovidiu (1 comentarii)  •  1 mai 2020, 12:31

Bravoooo......,un mare campion,am văzut acea cursă,si acum am aceleași emoții,tin minte anuntul pe la 23,30,La spitalul Magiore din Bologna a încetat din viață Garton Semna,ai facut un articol super,iubesc f1 datorita lui Senna, Prost,Villneuve senior am văzut la stiri accidentul mortal.....

Mircea (1 comentarii)  •  1 mai 2020, 12:40

Bravo, sentiment pur!

Dan (3 comentarii)  •  1 mai 2020, 13:14

Aveam 16 ani când a murit Senna, a fost prima dată in viața mea când plângeam după cineva. Din ziua aia n-am mai urmărit nicio cursă de F1, pentru mine sportul ăsta nu mai există.

Gigi Balaj (1 comentarii)  •  1 mai 2020, 14:12

În primul rand felicitarile mele pentru articol. Aveam 31 de ani, în acel moment. Am plins cum nu o mai făcusem pentru nimeni. Și acum simt lacrima în ochi,deși am 57 de ani. Doamne , ce mult l-am iubit . Și îl voi iubi pentru vecie.

Simeone (2 comentarii)  •  1 mai 2020, 14:43

Foarte frumos. Felicitari! Un articol pe care imi doresc sa-l recitesc dupa ce vad documentarul de pe Netflix. Imi dau seama de ce esti un jurnalist extraordinar!

SM (1 comentarii)  •  1 mai 2020, 15:20

Mestere,,felicitari ! Da, am plins si eu ,era si primul Paste Ortodox impreuna cu cel Catolic atunci.Craiova '83,Brazilia'82,Senna '94.Apoi nu am mai plinspt.sporturi ,nu avea rost nici pt. Romania-Suedia.Doar pt.PARINTI si cele ale vietii grele incercari la limita umanului.In sanatate si Dumnnezeu cu mila pt.toti !

cfrescu (1 comentarii)  •  1 mai 2020, 15:22

asa da, domnule Stucan, felicitări! Acest articol mi-a trezit multe amintiri și senzații dureroase, de mult îngropate adânc, pe care nu vroiam sa le retrăiesc... și pt mine Formula 1 a murit odată cu Senna...

Radu (1 comentarii)  •  1 mai 2020, 17:13

Un articol pe care l-am citit de mai multe ori....Bravo! Aveam 14 ani cand a murit Senna si am plans in bratele fratelui meu care avea 20....Il iubeam amandoi...Am continuat sa urmaresc Marele Circ iar mai nou o fac alaturi de baiatul meu...el tine cu Max, eu cu Lewis.....mi-e dor insa de Ayrton....

motanul incaltat (41 comentarii)  •  1 mai 2020, 17:28

Prin 2004 am emigrat in Canada. La Montreal. Si din 2005 pina in 2019 am vazut pe viu vreo 12 curse de Formula 1. Ce citeai prin ziarele care tapetau chioscurile cu ceva ani in urma, comentarile de la TV sau orice altceva--- nu stiu cum sa spun dar n-are absolut nici o legatura cu sentimentul cind vezi un Mare Premiu de Formula 1. Este cam tot acelasi lucru ca diferenta sa fii suporter al Craiovei cind juca cu Steaua sau Dinamo in fata a 50.000 spectatori intr-o zi de iunie si sa fii pe stadion sau sa stai acasa si sa astepti la Radio sa vina si legatura de la Craiova o data pe repriza sau cind se marca gol si un jurnalist care tinea cu Sportul de ex sa-ti spuna ce se intimpla in 30 de secunde....

Octavian Stăncioiu (4 comentarii)  •  1 mai 2020, 18:12

Nici nu ştiu de când nu am citit ceva mai frumos...

Ccado (1 comentarii)  •  1 mai 2020, 21:35

Am vazut casca in interviurile tale. Am si eu una acasa mai mica. Eu nu stiu de altcineva sa se aduca aminte constant in ziua mortii la fel de mult ca de Senna. An de an. E al 26-lea an. Am 37 si din pacate inca de 1 mai nu pot sa ma controlez sa nu imi vina iar sa plang. Am ratat si eu cursa aceea. Am fost disperat sa ajung acasa de pasti de la bunici sa vad daca a castigat. A mers tata in vecini sa afle sa tac odata. Cred ca a fost cel mai greu lucru pe care mi-i l-a spus toata viata lui. Multumim Costin, multumim

radu (1 comentarii)  •  2 mai 2020, 1:04

Articolas patetic de doi bani plin de confuzii in date, se vede ca autorul habar n are de f1... pacat ca a exploatat momentul in felul asta

Alin Patrascu (1 comentarii)  •  2 mai 2020, 12:19

Felicitari pentru articol. Doar cei din generatia noastra pot intelege pe deplin trairile tale.

Comentează