Vintilizarea fotbalului
Perioada aceasta în care antrenorul se predă de bunăvoie ar putea intra în istorie sub numele de “vintilizare”, dar s-ar putea numi ușor “andronificare” sau “andonificare”
Aproape de miezul nopții, coborât din cabina de comentator în sala de conferințe de la Național Arena, Emil Grădinescu și-a amintit deprinderile reporterului TV de altădată. În sală, ziariștii mai tineri au ascultat – ironici sau apreciativi – tirul întrebărilor sale, în timp ce mintea lui Bogdan Argeș Vintilă a intrat în suprasarcină pentru a procesa răspunsurile.
Ultima întrebare a avut efect de “glonț de argint”.
“V-am văzut în pauză, renunțând la ultimele cinci minute de stat cu echipa la vestiar pentru a le da indicații lui Adi Popa și lui Oaidă. Personal, nu am văzut niciodată un antrenor procedând așa. Ne puteți spune motivul pentru care ați lăsat echipa fără antrenor în vestiar?”.
Mușcându-și buzele, Vintilă a avut un moment de ezitare. Apoi, a răspuns destul de neconvingător.
“Am transmis ce aveam de transmis, după care am venit să-i anunț pe cei doi. Atât. Știau că intră, dar am venit să le transmit sarcinile de joc”.
Din mărturiile marilor antrenori ai planetei rezultă că, în pauza unui meci, timpul este drămuit la sânge. Rafael Benitez povestea că, în 2005, la celebra finală de la Istanbul, a pierdut măcar cinci minute din pauză pe drumul lung, dus-întors, dintre gazon și vestiarele de pe stadionul Attaturk. În restul de zece a avut de gestionat o situația majoră de criză, adică un deficit de trei goluri care necesita un nou plan tactic, dar și o criză secundară, accidentarea lui Finnan, care l-a făcut să pună la un moment dat 12 jetoane pe tabla tactică.
“Finnan out, Hamann in. Trei fundași în spate”, a fost scurta lui indicație într-un moment de presiune uriașă.
Alex Ferguson avea nevoie de timp pentru a putea să le ofere jucătorilor lui o porție mare din celebrul “hair-dryer” (uscătorul de păr), un torent verbal atât de violent încât îi țintuia pe băncile de vestiar pe fotbaliștii celebri de la Manchester United.
Într-un documentar realizat în sezonul trecut, Pep Guardiola a fost filmat în vestiar în timp ce emana un val incredibil de energie și de detalii tactice care comprimau timpul și explicau spațiile din teren.
Dar nu toți antrenorii mari folosesc integral pauza pentru a-și transmite mesajele. Jose Mourinho poate fi scurt. La Chelsea, înainte de el intra în vestiar John Terry – căpitanul și antrenorul din teren – care producea un uragan. “Erau oameni care se luau la bătaie, Terry distrugea o masă sau șuta în sticlele de băuturi”, povestea John Obi Mikel. Abia după, apărea Mourinho care venea cu câteva indicații tactice.
Însă, la niciunul dintre cei antrenați mai sus, rezervele care urmau să intre pe teren în repriza a doua nu primeau cinci sau șase minute din timpul prețios al managerului pentru a li se explica exact unde și cum vor juca după pauză.
În majoritatea copleșitoare a cazurilor, rezervele primesc maximum două minute din partea unui “secund” care le reamintește pe planșe tactice sau pe tabletă ceea ce au de făcut. Antrenorii serioși stabilesc totul la ședința tactică, unde expun scurt un plan A, un plan B și chiar un plan C, planuri în care fiecare jucător de rezervă știe ce se așteaptă de la el dacă intră pe gazon într-un moment anume al jocului.
Înainte de a intra pe teren, antrenorul principal îi mai spune rezervei maximum o frază. Adică 20-30 de secunde.
Minutele acordate generos de Vintilă lui Popa și Oaidă în pauza derbyului nu arată că antrenorul FCSB este un tip mai minuțios decât cei patru antrenori menționați în articol și decât miile de antrenori valoroși nenumiți. Când tu, principalul, revii din vestiar pe gazon cu cinci-șase minute înainte de reluarea jocului poate fi mai degrabă un indiciu serios că rolul tău în interacțiunea cu jucătorii este unul decorativ.
Dacă tu ai pregătit un plan, iar în vestiar sună un telefon prin care ți cere altceva, ai o problemă. Cum o rezolvi? Te apuci să le explici jucătorilor ce ți s-a cerut și ce nu ai pregătit.
Altfel se poate ajunge la cazuri penibile precum cel din meciul cu Academica Clinceni, când Adrian Popa a intrat pe teren pentru a juca în dreapta, însă pe drum a dat de un coleg care juca deja acolo. Nedumerit, fotbalistul s-a întors spre bancă de unde a primit indicația de a juca în stânga.
Dacă Vintilă ar fi fost un antrenor atent la detalii, așa ceva nu ar fi existat.
Dar Vintilă este acolo doar pentru a fi dublura unui rol în care joacă de mulți ani starul George Becali. Antrenorul FCSB este omul perfect pentru profilul clubului. Nu spune nimic niciodată, începe conferința de după înfrângerea din derby cu “asta-i viața” și ascultă comenzile.
Odată cu apariția lui Vintilă pe banca echipei lui Becali, antrenorul român a trecut definitiv în faza de “homo captivus” în care subordonarea este aproape orbească.
“Rezultatele și experiența ne-ar recomanda pe mine și pe alții să ne găsim un post, dar oamenilor cu bani care conduc cluburile din Liga 1 le e teamă de personalitatea pe care o ai, de verticalitatea pe care o ai. Am tot asistat, am citit, am auzit de jucători dați afară prin telefon. Cum să dai jucătorii afară prin telefon? Ce e asta?”, spunea Ion Marin, indignat, acum două săptămâni, la GSP Live.
La 64 de ani, Ion Marin face parte din generația de antrenori pe care unii jucători, conducători și chiar antrenori tineri o consideră depășită. Fotbalul românesc a intrat în era datelor statistice, interpretate de multe ori eronat, și a antrenorilor care știu să folosească un laptop, chiar dacă nu au licența PRO.
Perioada aceasta în care antrenorul se predă de bunăvoie ar putea intra în istorie sub numele de “vintilizare”, dar s-ar putea numi ușor “andronificare” sau “andonificare”. Și, probabil, își va schimba din nou denumirea, în curând.
PS – La 72 de ani, Roy Hodgson – considerat de mulți un antrenor expirat – o ține pe Crystal Palace în Premier League de trei sezone. La un moment dat, echipa era sortită unui dezastru, cu promițătorul Frank de Boer (46 de ani la momentul respectiv) în rolul de manager de modă nouă.