Ziua când dispare Ghencea
E o dimineață caldă de aprilie, la scurt timp după ce ghețurile s-au întors în nord.
Ca un pacient în fază terminală, Ghencea s-a trezit și așteaptă, sedată, să treacă ziua. Încă o zi în nemișcare în drumul spre inevitabil.
Vizita reporterilor tulbură mersul vieții într-atât încât un fazan cuibărit în tufișurile de la intrarea spre vestiare își desface aripile, panicat, dar nu apucă să se înalțe și își frânge gâtul în geamurile tribunei a doua.
Iluzia cerului reflectat ca-ntr-o oglindă l-a momit către infinit.
Ciocul îi picură sânge iar din ochii închiși s-a scurs deja viața.
Agonia păsării e resimțită și în spatele tabelei de marcaj pe care scria cândva “Notre Respect Anderlecht”. Un țipăt scurt, de sălbaticiune, sparge liniștea stadionului aflat în așteptarea sfârșitului.
“E plin de fazani. Dimineața, ies și se încălzesc la soare pe tabelă”, povestește un îngrijitor.
Ciclul vieții are acum alte repere în acest loc uitat de lume.
În urmă cu 21 de ani, aceeași peluză de sub tabelă ardea, iar în tribune se simțea o furie care creștea odată cu flăcările aprinse de fanii lui Dinamo.
Suporterii Stelei erau în pragul revoltei. Dacă jandarmii nu-i scoteau rapid din peluză pe dinamoviștii acuzați că au pângărit templul, derbyul din 1997 s-ar fi transformat într-un război civil.
Era o zi caniculară, dar cu doi ani mai devreme fusese un frig de trosnea plexiglasul din acoperișul tribunei oficiale.
Cu câte două perechi de pantaloni pe ei, doi ziariști de la Sportul românesc urmăreau înghesuiți de ger vedetele lui Juventus. Ferrara, Deschamps, Conte și Del Piero aveau să câștige Liga în primăvara următoare.
Deși erau minus 10 grade, mirajul Ligii Campionilor era atât de puternic încât emana din trupurile zgribulite ale celor nici 3.000 de spectatori și se ridica în cerul nopții de decembrie.
Unul dintre cei doi cunoștea sentimentul. Jucase la juniorii Stelei și călcase gazonul încă de la 6 ani. Fusese acolo cu Anderlecht, în ’86, când lămpile tabelei pe care se încălzesc acum fazanii afișaseră mesajul de respect amestecat cu mândria proaspăt finalistei de Cupa Campionilor.
Celălalt intrase pentru prima dată în Ghencea la începutul acelei toamne a lui 1995. Deși nu avea niciun sentiment pentru Steaua, când Didi Prodan dăduse golul cu Glasgow Rangers, fusese aspirat de curentul peluzei dinspre bulevard și tras câteva rânduri de scaune mai jos.
E o amintire care i-a rămas proaspătă până azi, la fel ca orice moment petrecut în Ghencea.
Cearta cu Gerard Houllier din ușa vestiarului, când managerul lui Liverpool considerase eronat că reporterul îi modificase cuvintele pentru a-l invita apoi la derbyul cu Manchester United, degetele tremurânde ale lui Lăcătuș ținând o țigară aprinsă în tribuna a doua la cinci minute după ce îi fracturase tibia lui Ardeleanu, foarfeca lui Ciocoiu, furia lui Hagi împotriva ziariștilor, lacrimile lui Contra, răutatea lui Roy Keane, transversala îndoită sub Didi Prodan, bandana lui Marius Niculae, pasele dintre Hagi și preșcolarul Ianis, cântecele grecilor vicecampioni europeni la tineret, vuietul tribunelor când Steaua înscria, brațele de lumină ale nocturnei aplecate peste gazon și mai ales iarba mustind de apă așteptând tăcută noaptea.
Toate și multe altele înseamnă Ghencea.
Când dinții buldozerelor și escavatoarelor vor începe să muște din beton, în cupele lor se vor aduna trilioane de gânduri și de emoții consumate de tinerii de altădată sau poate de cei care nu mai sunt. Basculantele le vor scoate din stadion și le vor depozita, undeva, pe un câmp pustiu de la marginea Bucureștiului.
În locul de unde au fost extrase, fazanii vor fi vânați de muncitori, alungați de larma șantierului.
Alte betoane vor fi turnate, cu porii proaspeți deschiși pentru a capta trilioane noi de gânduri și emoții.
La primăvară, vechile amintiri împrăștiate pe câmpuri vor prinde rădăcini sălbatice.
În seva lor va fi Ghencea. Iubită și urâtă, templu și rug, acoperiș și abis, rai și infern.