Moartea domnului Turcu

Istoria fotbalului românesc nu-l va reține pe Vasile Turcu. La fel de bine, nu-i va reține nici pe mulți alți afaceriști apăruți în curtea cluburilor cu pretenții de mari investitori, doar pentru a lăsa apoi în urmă doar insolvență și […]

Istoria fotbalului românesc nu-l va reține pe Vasile Turcu. La fel de bine, nu-i va reține nici pe mulți alți afaceriști apăruți în curtea cluburilor cu pretenții de mari investitori, doar pentru a lăsa apoi în urmă doar insolvență și faliment.

Culmea este că mult mai puțini își vor aminti de Turcu decât de Vasile Ianul sau de Cristian Borcea, conducători de la Dinamo care au fost condamnați pentru modul în care au gestionat finanțele unui club care a câștigat zeci de milioane de euro din transferuri în ultimul sfert de secol. Deși a fost permanent un apendice al lui Borcea, investitorul de buzunar n-a ajuns după gratii. Nici el, nici Nicolae Badea.

Chiar dacă s-a zvonit că această perspectivă sumbră îl urmărea în momentul în care a decis să-și pună capăt zilelor, nu există nicio dovadă clară că Turcu a furat de la Dinamo.

Că a profitat de pe urma clubului este evident.

În momentul în care a fost cooptat de Borcea în rândul acționarilor, Turcu era investitor la echipa de handbal a clubului Dinamo. Un om de afaceri cu un trecut incert și cu relații în mediul politic care i-au facilitat numeroase contracte cu statul – în 2004, Turcu a fost decorat de Ion Iliescu cu Ordinul Meritul Cultural în grad de ofițer – , botoșăneanul a primit imediat notorietate.

La schimb, s-a oferit să plătească facturi, iar în scurt timp și-a căpătat reputația de vacă de muls. “Eu achit, iar Borcea, Nețoiu și Badea conduc”, acesta era marele său of, drept pentru care, la transferul lui Torje, a pus piciorul în prag și a cerut ca el să ia banii în cazul unei oferte din străinătate. Era perioada de haiducie în care drepturile economice ale jucătorilor se împărțeau ca roșiile în piață.

Turcu era ironizat de colegii săi investitori. Borcea nu rata nicio ocazie să povestească oricui că nu mai suportă felul în care “fratele” său îl imita. Își cumpăra aceiași pantofi, aceleași costume sau telefoane și începuse să meargă la saloane de înfrumusețare. Viața dulce i-a intrat în sânge, odată cu mirajul aparițiilor TV.

Vorbele sale bolovănoase sau critic pripite și perlele ingenue l-au transformat rapid într-un personaj vânat de media de sport. Aflat într-o mare depresie la capitolul rezultate, fotbalul românesc și-a adaptat în ultimii 15 ani evoluția, scoțând pe bandă rulantă Turci, Penești și Becali cu care și-a asigurat măcar supraviețuirea prin circ.

Clovnii nu au dezamăgit, iar noi, jurnaliștii, i-am încurajat cu o plăcere masochistă care nu ne face mai buni.  Eram în studioul Sport.ro când Vasile Turcu a emis celebra frază cu iz filosofic “doar n-o să stau în ploaie ca să prind emenangită”, teoretizând o situația defavorabilă lui. De-a lungul anilor au urmat multe alte perle. Omul credea că merge în excursie în “Manglabeș” și că trei oameni la un loc reprezintă un tandem.

Un alt exemplu. Constructorul din sângele lui l-a îndemnat să constate printre ruinele Romei antice faptul că “orașul este plin de edificii monumentale, dar și acolo sunt unele lăsate în paragină”.

Timp de 3 ani nu am vorbit.

Era supărat că îl ironizam pentru declarații și pentru rolul său mignon din fotbal. Învățase rapid obiceiurile și știa cărui ziarist îi poate dicta interviuri și de care trebuia să se ferească. Odată, a intrat prin telefon într-o emisiune la GspTV, iar Decebal Rădulescu și cu mine am refuzat dialogul cu el. “Bunăăă seauuuuaaa! Unde sunt titularii? S-au ascuns ca șobolanii?”, a întrebat Turcu pe un ton nesigur, apelând la un umor care de multe ori îl trăda.

Apoi, după o lungă perioadă, a acceptat să vină în emisiune. La final, s-a ascuns în camera de machiaj pentru a vorbi cu Borcea. “Îmi pare rău, Cristi, nu trebuie să țipi la mine! Am zis și eu, asta e. Nu te supăra!”, s-a auzit de cel puțin patru ori de dincolo de ușă. Făcuse niște afirmații care îl scoseseră din minți pe viitorul condamnat din Dosarul Transferurilor.

Turcu se temea în sinea sa de Borcea și de Ioan Becali, deși îi alinta cu “Cristi” și “Giovi”, iar ei îi spuneau “fratele mai mic Vasea”.

De fapt, spre deosebire de colegii săi investitori, Turcu mai avea frici.

Părea că mai are o fărâmă de normalitate. Un bob.

Am discutat cu el ultima dată acum câteva luni. Îl criticasem că ține Arcul de Triumf închis la nesfârșit, deși se lăudase cu o investiție grozavă. “Tu așa crezi, că am dat niști bidinelii? Ci tari iești!!! Hahahaha. Am pus niști arcuri americane, e o lucrare serioasă”, a explicat cu urma sa de accent din nordul Moldovei.

Turcu voia să-mi transmită că nu ar refuza să vorbească într-o emisiune, dacă îl sun. “M-ai făcut varză, dar nu sunt supărat pi tini. Ți-ai făcut meseria”, mi-a spus.

Nu l-⁠am sunat, deși m-⁠am gândit în câteva rânduri să o fac.

Apoi, și-⁠a pus ștreangul de gât.

Moartea domnului Turcu este o tragedie umană, dar nu o tragedie pentru fotbal. E un caz devenit normal în România postdecembristă în care investitorii privați fac afaceri cu statul apoi se sinucid în sala de forță, în dormitor sau în toaleta unui avion.

Dumnezeu să-⁠l odihnească în pace.