Sergiu Hanca – un antidot?

În brambureala generală, am cunoscut un fotbalist român mulțumit

De luni dimineață, de când am citit ce i-a spus Sergiu Hanca lui Eduard Apostol, pixul meu e în stare de șoc și poftă de joc: am întâlnit un fotbalist român mulțumit, iradiind optimism și bucurie de viață lângă soția sa și cei doi copii, după ce a ținut în mână Cupa Poloniei. Nu-i de fiecare zi și nu-i puțin, cutez a spune. Mai mult: chiar din introducerea interviului, Apostol are cutezanța să scrie că va fi „un dialog-antidot la vremurile pe care le trăim”.
Antidot? Desigur, ne învârtim printre antidoturi. La ce? La vremurile pe care le trăim, mă rețin a le descrie, mă fixez doar pe fotbal. S-o scriu imediat: în fotbalul de azi, Hanca nu e un nume mare și succesul lui în Polonia poate să nu fie un antidot la nihilismul care ne caracterizează nu o dată cu multă îndreptățire.

Nu sunt un nihilist român (sunt și prea mulți) și cunosc bine cât e de recalcitrant microbistul român în acceptarea altor idoli decât ai săi. N-o să pun cota lui Hanca lângă aceea a lui Cicâldău. Dar îl voi așeza lângă alți câțiva fotbaliști români care profesează prin lume fără să ne pasioneze, fără să avem vești zilnice de la ei, dar care – cum se zice cu drag – pe acolo unde sunt nu ne fac de râs, cunoscutul nostru ideal.

În nihilismul nostru atroce nu-i luăm în seamă, rămânem la ideea că „nu avem nimic nicăieri” deși un Nicușor Stanciu e cel mai bun stranier al Slaviei Praga (și cine e, mă rog, în Europa, Slavia asta care l-a luat mai ieftin de la Anderlecht?), deși Bicfalvi e cel mai bun om al Ufei din Rusia (i-am văzut golul etapei dintr-o „foarfecă” Erste Classe) lângă care aș adăuga: Pușcaș englezul, cu toate intermitențele lui, Mitriță de la New York, cu toate accidentările lui, însă uimitor la națională, Ianis Hagi (dar la care a durat până scoțianul a scos ceva din buzunar), în Turcia, Silviu Lung jr, Maxim resuscitat de un Șumudică „cu Turcia la picioarele lui”, cel mai bun antrenor străin, susține Cakîr (care Cakîr, arbitrul?), „Motanul” Stancu în prelungire de contract, Rotariu, cel mai bun stranier de la Astana… (hai, bă, lasă-ne!)

Am pus între paranteze replicile sarcastice ale oricărui microbist nihilist pe care le aud ori de câte ori scriu de bine despre cineva. Și despre Hanca mi s-a replicat: „Bravo lui, s-a dus unde trebuia! Nu s-a dus la Ajax!”. Am înțeles aluzia: Răzvan Marin, eșecul cel mai dureros, lângă Ionuț Radu și adaug imediat țeapa luată de Tătă la Lyon. Nu îi ignor; îi pun la socoteală.

Nu avem nume afară, în Occidentul vedetelor de primă mărime. Nu avem „succesuri” decât în zonă, și alea cu țârâita. Și ce se zărește la orizont? Mihăilă în Italia? Nu-i văd deocamdată nici pe el, nici pe Florinel, nici pe Man rezistând la un tackling italian, o scriu ca un antinihilist care nu are nevoie de antidot la vremurile pe care le trăim. Am multă răbdare și ceva humor, conștient că azi, dacă un duh și-a dat duhul, e acela al blândeții.