Un Dan Petrescu care tremură

O eventuală avancronică la meciul de duminică

S-o spun clar: interviul lui Dan Petrescu acordat lui Eduard Apostol și Marius Mărgărit mi-a plăcut mult mai mult decât fotbalul CFR-ului; îmi este la fel de clar că Dan Petrescu nu putea declara ca Mourinho, ieri-altăieri: „Nu vreau să fiu un tip simpatic”. Nici nu-i trece prin cap. El vrea mai presus de toate să nu fie ponegrit. El vrea vehement să fie respectat în România și îl doare cumplit că nu e. El e șocat de înjurăturile la adresa lui în meciurile din deplasare. „Tremur tot” – e momentul de vârf al interviului său, suprema lui sinceritate. „O dată n-am auzit o laudă pentru mine… Ce, că vreau să câștig mereu? Da, vreau să înving mereu. E normal…”.

Pentru mine, e mai mult decât normal – e autobiografic; am bibliografie la Dan Petrescu. Există o carte („Băiuțeii”, ed. Polirom 2006) în care cei doi autori, Filip și Matei Florian, au un episod adorabil despre fotbalul pe care-l jucau în copilărie, cu Dan Petrescu, în Aleea Băiuț din Drumul Taberei; „Bursucul” era de mic un terorizat al victoriei, tremura încă de pe atunci ahtiat să învingă.

Vom fi fost mulți ca el în copilăria clasică a fotbalului de uliță, dar nu toți am ajuns la Chelsea și să luăm titlul național la Urziceni. Nu am dat niciodată mâna cu el, nu i-am dezvăluit că pentru mine el este un permanent „băiuțel”, din acea primă falangă a fotbaliștilor români care au trăit în lumea vestită a echipelor din Vest. Cum se spunea pe atunci, imediat după ’89, pentru Hagi, Gică Popescu, Răducioiu, Timofte sau Dan și mai puneți, nu s-a sunat de la Ambasada României să-i ia…

De aceea am față de Dan o prejudecată frumoasă, tot mai ignorată la ora asta: respectul, luându-l așa cum cred că se cuvine cu tot ce e valoare, cu bunele și mai relele sale, fără niciun fel de dulcegării. Care rele? Una din ele a zis-o el, nu eu: „Să nu aud de oferte, poate mă tentează vreo sumă mare”. E o ispită, dar nu am baza morală și, mai ales, materială să-l ponegresc pentru asta azi. Nu am pipăit vreodată o sumă mare, în schimb m-a enervat ideea lui, aceea cu „1-0 e cel mai frumos scor”. Mi s-a părut abuzivă și mă tentează să cred că oricâte antrenamente face pentru jocul ofensiv, glorificarea acestui 1-0 nu-l părăsește. Tot așa, nu sunt convins de calmul cu care se laudă în interviu. Se înșală, nu poate fi calm. Sau mă înșel eu? Să-l vedem duminică…

În fond, acest articol s-a vrut o avancronică la meciul original de pe Arenă dintre o campioană și o vicecampioană, deja stabilite, fără miza titlului, cu un Dan Petrescu care poate declara lejer că „dacă ne bat, ne bat, ce să pierdem?”. Ei, lasă-mă!