Un retur rezonabil

De la Cincinnati nu-mi dă pace o bănuială îndreptăţită

Nicăieri – poate doar în politică – nu funcţionează mai intens suspiciunile rezonabile ca la noi, microbiştii de toate gradele, de toate armele, în mai toate sporturile, de la fotbal până la tenis. De duminica trecută, nu mă lasă în pace o întrebare întru totul specială: de ce nu a fost prezent Cahill la festivitatea de premiere după finala de la Cincinnati? Era supărat de eşecul Simonei? S-a rupt ceva în colaborarea lor? Nu am multe informaţii, am doar bănuieli îndreptăţite, cum s-ar zice mai pe româneşte. Nu le ascund, chiar dacă eşecul ei e de natură să ne indispună, în niciun caz să ne indigneze. Nu poţi fi indignat că un no. 1 mondial nu e şi invincibil. Ai fi un prost şi ar fi bine să te laşi de meseria asta de cronicar – după cum ne sfătuia odată un preşedinte al lui Feyenoord: „Cine vrea numai victorii să nu se facă gazetar sportiv!”*.

Aşa că am o primă suspiciune: învingând-o pe Sabalenka în semifinală – inferioară lui Bertens doar în clasament -, Simona a subapreciat-o pe olandeză mai ales după ce a câştigat uşor, prea uşor primul set. Poate că „uitase” că Bertens le învinsese pe Kvitova şi pe Svitolina, pierzând la amândouă primul set. „Uitase” sau nu. În setul 2 s-a văzut condusă cu 4-1 şi Cahill a venit prima oară lângă ea, sfătuind-o să aibă mai multă răbdare, să joace înalt, pe reverul adversarei, presând-o pe linia de fund, ceea ce Simona, cu mintea şi urechea încă treze, a şi făcut, realizând o a doua remontadă după aceea din meciul cu Turenko. Acolo fusese extraordinară: tot de la 1-4 în primul set, luase 10 game-uri consecutive, 5 până la 6-4 şi alte 5 până la 5-0 în setul 2… Acum, cu Bertens, vine până la 4-4, ajunge la 6-6, iar în tie-break are minge de meci şi, vai!, pierde setul. Hai, fără vai! Dacă lua tie-breakul şi deci finala, nu ne mai interesau ploile, oboseala a două meciuri într-o zi, tendonul lui Ahile, hai că ne cunoaştem! În setul decisiv, amândouă chemându-şi antrenorii după 3 break-uri, din nou apare Cahill, dar ea parcă nu-l mai aude, e tăioasă şi dură atât cu ea, cât şi cu el: „Am avut şanse, le-am ratat, nu-mi vine să cred. E prea târziu” (e bine că, în cronica ei, Roxana Fleşeru a subliniat aceste cuvinte!). În consecinţă, pierde categoric la 2-6, lăsându-ne aşa, ca de amorul artei, o scurtă, singura (Bertens i-a pus vreo 3…) şi o minge întoarsă senzaţional de pe linia de fund, a la Federer.

Pe podium, la premiere, Simona apare zâmbitoare, destinsă, capabilă să rostească toate amabilităţile, dar nu pot să nu-i returnez: unde e Cahill?, de ce nu vrea să o audă, s-o vadă? Cred că e un retur rezonabil, cât o suspiciune pe care nu vrei, nicicum, s-o vezi confirmată.

* vezi şi „Basmul fotbalului” născocit de Marian Nazat împreună cu Marius Mitran (ed. RAO, 2018)