Fotbalul acela, care chiar era fotbal!

S-au stins recent doi oameni ai fotbalului de mai demult. Valeriu Ioniță și Mihai Cristache

Mihai Cristache (stânga) și Valeriu Ioniță (dreapta)

Vorbim despre anii nouăzeci, când întâmplările așa și așa ale fotbalului intern se ascundeau sub faldurile grele ale performanțelor Generației de Aur. Un reprezentant respectat al epocii, aproape octogenarul pe atunci Traian Tomescu, reteza axiomatic elanul contestatarilor care invocau corectitudinea îndoielnică a campionatului: „Mai arătați-mi un domeniu de activitate la care România să fie pe locul cinci în lume!”
Cei mai buni jucători români evoluau în străinătate, mulți dintre ei în Spania, Italia, Germania, Olanda, Franța, chiar Anglia, adică în acel Occident pe care astăzi îl atingem foarte greu, preferând să ne ascundem prin oaze arabe sau prin șaormerii turcești. Cei doi oameni care au dispărut zilele trecute aparțin acelei epoci.

„Era bun nivelul?”
Valeriu Ioniță (61 de ani) a fost supus unui transplant de ficat cu câțiva ani în urmă, iar recent a suferit niște complicații care i s-au dovedit fatale. În ultimii ani a fost angajat federal, ocupându-se sârguincios și eficient de futsal, un domeniu nou și atractiv, de vreme ce sălile de joc sunt mai mereu pline, iar echipa națională ajunge frecvent la turnee finale. Dar nu aceasta e tușa definitorie a carierei sale, ci aceea de arbitru provenit din fost fotbalist.

Discutând ieri cu un confrate mai tânăr despre sfârșitul prematur al lui Vali Ioniță, i-am amintit colegului că acesta a fost internațional de juniori, fundaș cu zeci de selecții la acel nivel, și titular în echipa lui FC Olt care promova la finalul anilor șaptezeci în prima divizie. Echipă în care mai jucau Pițurcă, Șoarece, Marcel Lică sau Florian Dumitrescu, cel care marcase, cu încă un deceniu mai devreme, legendarul gol pentru UTA în meciul cu Feyenoord. „Era bun nivelul?”, a întrebat colegul. I-am răspuns, poate puțin subiectiv, în calitate de fan al trecutului, că azi un astfel de fotbalist ar fi fost titular la echipele de top din campionat și candidat la un transfer bun în străinătate.

Arbitrii erau foști fotbaliști
Acei ani nouăzeci, când arbitra Vali Ioniță, ni-i propuneau, printre cavalerii fluierului, pe Marcel Lică (fost internațional), Ion Velea și Mircea Axente (foști campioni cu Craiova și UTA), Constantin Ștefan (ani la rând portar titular la Dinamo). Ion Crăciunescu, liderul generației, câștigase Cupa cu Vâlcea și jucase în Europa împotriva lui Glentoran Belfast. Prin comparație, dintre arbitrii de azi, doar George Găman a cochetat cu liga a doua.

Cum se construiau echipele
La o zi după Vali Ioniță s-a stins, la Ploiești, Mihai Cristache (78 de ani). Cel mai mic dintre „frații Dero”, cum erau porecliți atunci conducătorii Petrolului. „Fratele cel mare”, Ion Radu, s-a prăpădit și el în urmă cu câțiva ani. Nea Mișu Cristache, cu eterna sa freză țepoasă, tip streașină, era un tip care părea bonom, dar era uns cu toate alifiile vremii. A reușit să aducă o Cupă a României la Ploiești și să facă o echipă care a eliminat-o pe Wrexham și a cedat greu în fața lui Rapid Viena, printr-o strategie care astăzi provoacă, în cel mai bun caz, zâmbete indulgente. Cu un antrenor cu trecut dinamovist, Ion Marin aflat la început de carieră și cu jucători în mare majoritate localnici.

Botoșaniul poliglot
Din întreg lotul din vara lui 1995, doar Abăluță și Pârlog erau bucureșteni, iar Leahu era din Dâmbovița, adică de la vreo 30 de kilometri distanță. Toți ceilalți erau născuți în județul Prahova! Astăzi, lucrurile stau altfel. Călărașiul a fost la un pas să-l legitimeze pe un Pele, firește că altul decât originalul, Sfântu Gheorghe aduce din Filipine și din Mali, iar în vestiarul Botoșaniului se vorbesc patru-cinci limbi.
Fie-vă țărâna ușoară, Vali și nea Mihai! Duceți cu voi acea poză a vremii voastre și, odată cu ea, un pic din tinerețea noastră, a celor care v-am cunoscut atunci.