Internaționalul francez Alexandre Dumas
Mbappe, Pogba, Umtiti, Varane, Matuidi sau Kante sunt la fel de francezi ca și marele scriitor cu sânge haitian în vene
Nu trebuia să faci franceză în școala ca să auzi de Alexandre Dumas tatăl. „Contele de Monte Cristo”, „După douăzeci de ani”, „Colierul reginei”, „Regina Margot” și, mai ales, „Cei trei muschetari” au încântat tinerețea multor generații care aveau anacronicul obicei de a citi cărți tipărite pe hârtie, cu mulți ani înainte ca omenirii să i se formeze reflexul de a se uita la seriale pe telefonul mobil. Istorie, poveste, capă și spadă, suspans. Plus zeci de ecranizări ale romanelor marelui scriitor. Chiar dacă literatura de calitate de azi presupune alte repere, la vremea lui, și cam încă vreun secol și ceva după moartea sa petrecută în 1870, Dumas-tatăl a luat și el câteva titluri supreme, ca și Thuram, Desailly, Henry, Pogba, Matuidi sau Kante. A fost și el un supercampion mondial al vremii sale. Dezbrăcat de frac și echipat în tricou albastru, se încadrează, ca pigment, în echipa Franței de astăzi. La aproape două sute de ani distanță.
Marchizul și sclava
Dumas-tatăl s-a născut în 1802 în Franța. Pe la o mie șapte sute și ceva, buniciul său, marchiz și militar, ofițer superior, a fost trimis peste mări, în Saint Dominique, ceea ce înseamnă Haiti de astăzi. Insula din Caraibe a fost colonizată la început integral de francezi. Ulterior, partea apuseană a insulei a fost cedată spaniolilor și a devenit Republica Dominicană, mult mai cunoscută românilor de la obsedantul Exatlon de acum câteva luni, filmat acolo. Ei bine, după ce se terminau pârleazurile peste care sărea multiculturalul Giani Kiriță, mai spre răsărit, începea Haiti.
Acolo, marchizul francez s-a îndrăgostit de o sclavă indigenă. De culoare. Din legătura lor s-a născut un băiat. La puțin timp după naștere, marchizul și-a suit femeia și copilul negru pe vapor și i-a dus în Franța, la castelul său din Normandia. Fiul s-a înrolat în armata napoleoniană și a devenit general la doar treizeci de ani. Fiul fiului și nepotul marchizului e marele Alexandre Dumas. Dumas-tatăl, care la rândul său a avut un fiu scriitor. Tot Alexandre, cel cu „Dama cu camelii”: Probabil că în plin secol XIX Dumas-tatăl, închis bine la ten, cu un păr imens, o claie creață, era privit ciudat pe bulevardele pariziene.
Franța e jumătate de Planetă
Astăzi, urmașii marchizilor de altădată, în biografia cărora nu s-au strecurat idile cu sclave caraibiene sau africane, privesc pieziș poza extrem de colorată a echipei Franței. Acum aproape două decenii, Jean Marie Le Pen era contrariat de cei vreo 4-5 negri titulari. Acum, necaucazienii sunt mai mulți de jumătate, dar Le Pen are nouăzeci de ani și i-a scăzut aplombul.
Cineva trebuie să explice că pigmentul din echipa proaspăt campioană mondială e o chestiune normală. Franța a avut o jumătate de Africa, o mare parte din insulele Caraibelor, Indochina cu Laos, Cambodgia și Vietnam, plus teritoriile din Pacific, adică Noua Caledonie, Tahiti, Noua Guinee și ce alte insule or mai fi prin zonă. Când în Martinica, de unde provine Tresor, e luni dimineața, în partea de Pacific de unde e Karembeu, e deja marți. De aproape trei sute de ani, o jumătate de Planetă privește către Paris. Imaginar, dincolo de frunzele palmierilor, dincolo de zare, e vârful de fier al Turnului Eiffel.
Les enfants de la Patrie
Noua Caledonie, Guadelupa, Senegalul sau Camerunul sunt tot un fel de Franță. Nu asta trebuie să irite în sport și în geopolitică. Mai degrabă enervează chinezii care se fac olandezi, nemți, danezi, austrieci și domină tenisul de masă european. Sau sârbii și rușii care iși iau pașaport de Qatar și aduc acestui emirat ghiftuit de bani o medalie mondială la handbal. Acesta e falsul în sport, în vreme ce Varane, Umtiti sau Poogba sunt, la fel ca și Dumas-tatăl, rodul unor fenomene normale. Sunt, cu toții, les enfants de la Patrie.