Cât face 7 mai împărțit la 2?

Deși pare o corvoadă pentru steliștii și fecesebiștii zilelor noastre, 7 mai e o bornă istorică.

E CEA MAI IMPORTANTĂ DATĂ DIN ISTORIA FOTBALULUI NOSTRU! Atunci, pe acest fotbal al nostru, a curs aur. Singurul aur curat, veritabil, mai strălucitor decât cel care a poleit ceea ce ne-am obișnuit să numim Generația de Aur. A mai fost un aur, al Supercupei cu Kievul, dar acela a rezultat din aurul pur, neamestecat cu nimic altceva, al nopții de la Sevilla.

În loc să unească, să evoce, să aducă trecutul sub ochii din ce în ce mai neatenți la istorie ai prezentului, 7 mai împarte, divide, tribalizează. Cei care au stat sub aceeași „cămașă albă a morții”, cum a numit Fănuș Neagu tricourile Stelei din finala andaluză, sunt acum despărțiți de gardul de sârmă ghimpată al zilelor noastre.

Între acea noapte și nopțile lui mai 2018 nu s-au interpus doar 32 de ani, adică peste 11.000 de alte nopți. S-a înfiripat întunericul tot atâtor zile, în care mințile unor oameni aflați odinioară împreună au luat-o în direcții diametral opuse.

Că e Steaua, că e FCSB, astea sunt acum. În amintirea Sevillei nu e loc de hotărâri judecătorești, de recursuri și de apeluri, de a susține echipa lui Gigi sau de a merge la meciurile cu iarbă pe pământ reavăn ale echipei de liga a patra. Nu e vorba nici de șușanele, nici de organizare, nici de Cheile Grădiștei, nici de șprițuri afumate lângă grătar, nici de un pahar cu vin nobil băut din pahar cu picior la Inter. Atunci, în acea noapte, Pițurcă era împreună cu Lăcătuș, Duckadam își lipea mustața transpirată de pieptul lui Iovan, iar nea Imi avea 49 de ani, nu 81, ca să spună că Steaua e când una, când alta.

Azi, 7 mai aduce în față, an de an, niște oameni tot mai dezbinați. Ei par că așteaptă, în locul unei aniversări, motivarea scrisă a unei hotărâri judecătorești. Șapte, data finalei, e un număr magic, dar, din păcate, impar. Dacă finala ar fi fost pe opt, s-ar fi putut împărți exact la doi. Așa, operația dă cu rest, un rest cu care nu știm ce să facem!

Sevilla, ce frumos mai cântă chitara! Așa scria Fănuș Neagu după marele succes. Azi, chitara sună precum ciocănelul președintelui de complet care cere liniște în sala de judecată. Chiar așa. Liniște! Mai bine să tăcem cu toții!