Cel mai dorit dintre pământeni

Noul selecționer nu trebuie să fie în niciun caz varianta cea mai la îndemână

Când numești antrenorul echipei naționale trebuie să-ți asumi toată răspunderea. Nu Comitetul Executiv să și-o asume, nici Comisia Tehnică. O singură persoană răspunde pentru omul ales. Președintele Federației! Restul, comitetele, comisiile, sunt doar ascunzișuri comode, acte paleative, care mângâie un bolnav (da, echipa națională a României suferă, nu trebuie să ne ascundem!) în loc să-l vindece. Răzvan Burleanu trebuie să știe de la început ce vrea, pe cine vrea. Și să se ducă drept la țintă, cu propuneri concrete, fără teama că ar putea fi refuzat. Și dacă va fi ca primul ales să nu accepte, numărul unu federal trebuie să comunice public motivul refuzului și apoi să acceseze numele următoare de pe lista sa.

Modelul olandez

Un fotbal care a luat un titlu european și a jucat trei finale mondiale începuse să nu mai aibă rezultate. A fost acel 5-1 furibund contra Spaniei de la Mondialul din 2014 și apoi un declin brusc. Necalificări la Euro 2016 și CM 2018. Greu, extrem de greu de suportat! Ce-au făcut olandezii? Au luat pe cine au găsit la îndemână, liber de angajament, dispus să vină doar pentru a continua mediocritatea? Nu! S-au dus țintit la Ronald Koeman! Fostul libero putea alege orice altceva, inclusiv Barcelona, care-i tot făcea avansuri, dar a mers la echipa națională. Revirimentul a fost imediat. Traseu excelent în Liga Națiunilor, calificare fără emoții la Euro 2020. Și regăsirea acelui fotbal total care a definit întotdeauna „portocala”.

Ce-i propunem?

Dacă începem cu bălmăjeli, nu facem nimic. Cu compromisuri de tipul „vino pentru baraj, un meci sau două, apoi pentru turneul final, dacă ne-om califica, și dacă iese bine în vară, atunci facem un contract pentru doi ani”. Asta e un fel de târguială gen Piața Matache, sectorul de zarzavat pălit. Burleanu trebuie să știe din start ce propune și cui propune.

Amintiri cu Mircea Sandu

Dacă-l dorește pe Dan Petrescu, Burleanu să-i impună să lase CFR-ul din iarnă, să vină la națională fără presiunea barajului, pentru doi ani plini. La fel, dacă-l vrea pe Hagi. Să-și asume posibila legătură a acestuia cu Viitorul, dar să-i definească reperele. La fel cu oricine altcineva.

Să privească înapoi și să observe că Mircea Sandu a numit de fiecare dată pe cine a vrut el, fără să se consulte cu Kassai sau cu altcineva din apropiere. Dacă l-a vrut pe Pițurcă, l-a pus pe Pițurcă și și l-a asumat. Dacă l-a dorit pe Iordănescu, la fel. A știut că Piți e ursuz și încăpătânat, că Nea Puiu e milităros, că Boloni are ciudățeniile sale, că Răzvan Lucescu nu e suficient de experimentat, dar a preluat în totalitate răspunderea pentru fiecare numire. La echipa națională nu e cu nimic diferit față de un club, unde normal e ca patronul să te numească și tot el să te dea afară. O fi cam totalitar, cam nedemocratic, dar încă fotbalul nu se conduce după leadership și alte abureli corporatiste, ci după propriile sale reguli, cu riscul ca acestea să le pară unora anacronice.

Cum stă treaba cu Mirel?

Dacă va fi ca Rădoi să fie cel ales, atunci el nu trebuie să simtă nicio secundă că e varianta de fugă. Cea mai comodă, cea mai la îndemână, cea mai ieftină și, eventual, într-o malignă simbioză între prima reprezentativă și lotul U21. Dacă Mirel va veni la echipa mare, atunci va trebui să lase în secunda doi „tineretul” altcuiva. E obligatoriu să i se spună clar că a fost dorit în mod expres, că i se dă credit total, că Federația își asumă lipsa sa de experiență, dar că are încredere că va depăși acest neajuns. Fără acest discurs public din partea lui Răzvan Burleanu, Mirel nu va avea niciodată impresia că s-a așezat pe scaunul său, ci pe un loc liber din tramvai pe care nu dorea să se pună nimeni!