Mondialul de peste patru zile

O competiție care pare să fie tot mai departe de români. Dincolo de nenumăratele și diversele cote la pariuri, în ce măsură ne vor atrage atenția întâmplările din Rusia?

Ultimele noastre amintiri de la Cupa Mondială sunt frezele cromoplatin blond ale „tricolorilor”, situate câțiva centimetri mai sus de ochii triști, ațintiți în iarba de la Bordeaux parcă în căutarea unui viitor împăienjenit. Pe 30 iunie 1998 România pierdea cu 1-0 în fața Croației și pleca acasă după optimi. De-atunci se fac, mâine-poimâine, două decenii și în cazul fericit al calificării la următoarea ediție, hiatusul nostru la Modiale va fi de 24 de ani. Aproape un sfert de veac! Enorm!

Cât ne interesa Mondialul pe vremuri
Atunci, în 1998, România fierbea după Coupe du Monde, după echipa națională, după fotbal. Internetul era, ca stadiu de dezvoltare, undeva între larvă și mormoloc, dar ziarele trăgeau zilnic peste 100.000 de exemplare, care se și vindeau, smulse de pe tarabe până la cel târziu 10 dimineața. Trebuia să-l cinstești pe chioșcar cu o bere ca să ți-l oprească! Piața de publicitate se înfiripase deja, marile companii cumpărau pagini întregi de reclamă, apăruse moda teraselor cu televizor și a ecranelor din piețele publice. Era un interes imens, hrănit nu doar din prezența României la competiție, ci și din pasiunea pentru fotbal, diminuată serios între timp.

Înainte, cu ani mai devreme, pasiunea era tot la cote înalte. România a lipsit de la Argentina ’78, dar regimul comunist achiziționase deja transmisiile tv, neașteptându-se la acel 4-6 cu Iugoslavia, care ne-a lăsat acasă. Dar Mondialele din 1982 (Spania) și din 1986 (Mexic), disputate fără România, nu s-au mai transmis la noi. Avantajați erau românii din județele de graniță, de jur împrejurul hărții. Oamenii își confecționau antene speciale, le cocoțau pe blocuri sau le agățau în balcoane ca să prindă bulgarii, sârbii, ungurii, chiar rușii, care aveau stații locale la Chișinău și la Kiev, mai apropiate de noi decât celebrul Ostankino. Cei care locuiau mai departe de granițe urcau pe diverse dealuri cu televizoare Sport alimentate la bateriile Daciilor și adunau în fața ecranelor zeci de privitori de toate vârstele, însetați să-i vadă pe Paolo Rossi sau pe Maradona, eroii acelor Mondiale.

Chestiuni de fiecare zi
Acum, Mondialul își face loc cu greu, deși mai sunt doar patru zile. Deși febra Halep se va mai domoli până joia viitoare, veștile din Rusia se vor strecura anevoie între head-lines-uri. Trebuie să se întâmple ceva cu totul deosebit la Soci sau la Kazan ca să aibă prioritate față de vreun transfer la FCSB, față de o declarație a noului antrenor de la CFR sau chiar față de cine știe ce memoriu pe care-l sigur că-l va depune colonelul Talpan.

E posibil ca afișele să nu mai fie atrăgătoare. O uvertură Rusia-Arabia Saudită, joia la șase după-amiaza, precedată de o festivitate de deschidere care n-are cum să nu se inspire de la paradele din Piața Roșie (minus tancurile), n-are cum să scadă valorile de trafic de la Obor sau de la Lujerului. Se va spune că a doua zi, vineri, la o oră bună, de seară, e Spania-Portugalia, adică Ramos-CR7. Adevărat, dar probabil că echipele vor juca lent, la remiză, fără grija calificării dintr-o grupă în care mai sunt Maroc și Iran. Apropo, spuneți repede, fără Wiki, cine e selecționerul Iranului? Gata, a trecut timpul, n-ați răspuns! E Carlos Queiroz, un nume imens al fotbalului și o dovadă evidentă că monștrii sacri se retrag la bătrânețe în slujbe exotice și excelent plătite.

Lujniki, Nezahualcoyotl și tinerețea noastră
Mondialul nu e doar fotbal, ci și istorie sau geografie. Se va juca de la Kaliningrad, care e pe malul Balticii, într-o porțiune de Rusie complet separată de… Rusia, până în inima Uralilor, la Ekaterinburg, care pe vremea Sovietelor se numea Sverdlovsk.

Pe vremuri învățam fotbalul cu harta în față. În Mexic ’86 s-a jucat la Nezahualcoyotl, care te duce cu gândul la cactuși și la sombrero-ul lui Speedy Gonzales.

Tinerii probabil că vor privi Mondialul pe smartphone-uri, în funcție de cotele la pariuri. Noi, cei spre cincizeci și peste, îl vom urmări cu figurile lui Kempes și Bettega încă vii în inimă și în minte, cu amintirea antenei de bulgari și a celor care atunci, în acei ani, ne povesteau, cu pachetul de Snagov pe masă, ce frumos era fotbalul și mai dinainte, de pe vremea lui Garrincha și a lui Eusebio. Cu amintirea tinereții, adică.