Minute şi oameni
Alin Buzărin despre matematică şi impresia artistică
Întîi, minutele. Trecem de 9, minutul lui Sergio Ramos de anul trecut. Atunci Real marca în Ghencea şi se alegea praful. Ajungem la minutul în care Carlos scăpa săpunul, contra lui Lyon. Se […]
Alin Buzărin despre matematică şi impresia artistică
Întîi, minutele. Trecem de 9, minutul lui Sergio Ramos de anul trecut. Atunci Real marca în Ghencea şi se alegea praful. Ajungem la minutul în care Carlos scăpa săpunul, contra lui Lyon. Se face şi pauza şi tot 0-0. Teoretic, după contabilizarea minutelor sîntem în progres. Şi rămînem la minute. Avem aproape un sfert de oră frenetic, în care o echipă română cu destule probleme, cu antrenor schimbat, cu doar 6 goluri marcate în 8 meciuri de campionat, „şi-o dă, parte-n parte”, cum se va spune mereu la peluză, chiar dacă ea va fi plătită cu 30 de euro, cu liderul din Premiership. Şi ajungem la minutul lui Victoraş, care a fost de referinţă. În loc să dea cu piciorul, a dat, asta a fost senzaţia, cu o cîrjă invizibilă, sus, departe, aiurea. Asta după ce trecuserăm de minutul lui Dică, acel lob de la centrul terenului. Acum aproape 40 de ani, Ioan Chirilă cînta pe pagini întregi o execuţie similară a lui Pele într-un meci cu Cehoslovacia. Atunci, mingea care alerga mai repede decît portarul ceh a căzut la un metru de poartă. Astăzi, în mileniul vitezei, nu mai e timp de poezie, chiar dacă mingea a depăşit portarul. Însă, spre deosebire de momentul 1970, cînd lumea încă rămînea contemplativă la asemenea execuţii, în 2 octombrie 2007 a apărut din pămînt Kolo Toure, şi astfel o fază de poveste a rămas doar o ocazie ratată.
Şi ajungem la oameni. La Zapata, care înseamnă mai mult decît oferta anului trecut din poartă, Carlos plus Andrey, luaţi la un loc. La Petre Marin, inepuizabil, unul dintre puţinii fundaşi români care ştiu şi fotbal. Meritul său e că nu intră in panică după ce recuperează mingea, pentru că ştie ce să facă cu ea. La Ovidiu Petre care a ţinut, atît cît a putut, tot mijlocul, fiind gîtul subţire, dar puternic, al unei clepsidre avînd cele două părţi pline cu nisipul numeroşilor fundaşi şi atacanţi. La Bănel, care iarăşi a reuşit, ca şi la Minsk, o centrare extraordinară la golul anulat din primele minute, însă şublerul asistenţilor lui Hauge a detectat un ofsaid milimetric, dar real. (Nu putem critica acel şubler, de vreme ce „a dat-o cu noi” – am citat din acelaşi folclor al peluzei – atunci cînd Zapata a prins mingea dincolo de linia porţii). În fine, ajungem şi la Eugen Baciu, în ochii multora muntele de steril din defensivă, omul menit, în cel mai bun caz, acela al nedeportării sale la Buzău, să acopere accidentarea lui Ghionea, absenţa lui Rădoi sau desele crize de şale ale lui Goian. Balastul din declaraţii şi din lot a fost marea şi plăcuta surpriză a meciului. S-a bătut cu Adebayor, care-i cam mînca seminţe în cap, a ieşit elegant din apărare şi a dat chip concret unei echipe pe care datele cifrice ale problemei o dădeau carne de tun pentru afetul împins de Wenger. Dar pentru toţi cei enumeraţi mai sus, bravi fiecare în parte, seara cu Arsenal va rămîne doar o înfrîngere. Pe care acum, la cald, sîntem tentaţi s-o lăudăm, în aşteptarea anilor în care vom contabiliza victorii şi calificări, nu vom preaslăvi o deposedare fericită sau un lob poetic de la centrul terenului.