Vara care n-a mai fost
Dacă n-ar fi poftit un chinez la pangolin (sau cine știe ce s-a întâmplat acolo), acum eram la Tokyo, la Jocurile Olimpice de vară (asta după ce am fi ajuns, poate, chiar și la Campionatul European de fotbal)
Și la Tokyo fiind, în mod exagerat, deci nedrept, ne-ar fi preocupat, înaintea tuturor celorlalți sportivi, soarta ʺtricolorilor miciʺ. Ar fi fost vara generației lui Ianis Hagi. Dar uite că nu suntem la Tokyo și vara aceasta n-a mai fost. Și stăm și ne uităm la coafura lui Ianis, în loc să ne uităm la driblingurile sale, la forța pe care i-a adus-o totuși Scoția.
Niciun sfârșit fără scandal
Și uite cum stăm și ne românim în final de campionat, târgoveți certați cu cântarul, învârtind dosare prin birouri, în tradiționalul alba-neagra cu deznodământul – ne furăm căciulile și strigăm hoții! La noi nu există niciun sfârșit fără scandal. Câștigă Craiova, prin grația divină a judecătorilor cazului de la Giurgiu? Câștigă Craiova pe teren, câștigă CFR Cluj și mai greu, după ce s-a chinuit până și cu copiii fecesebiști?
Vânarea noastră de vânt
Toate sunt, firește, vânare de vânt. Dar e vânarea noastră de vânt și ar trebui să ne pese un pic mai mult, tot așa cum ar trebui să ne pese că n-am ieșit niciodată din logica ligheanului. E 2020, luna august, și apa caldă e încă o iluzie pe insula noastră excepțională, cel puțin la nivel de Capitală.
Iar dacă vrei să te minți, motive de optimism se găsesc la toate răscrucile. Chiar și în Man poți să vezi un viitor vârf la Man. United, când e mai rezonabil să te aștepți să ajungă în viață golgeter la Gençlerbirliği, de altfel un destin perfect onorabil.
Logica strâmbă a pesimismului
Dar dacă nu vrei să te minți, dacă ții deci să-ți păstrezi luciditatea nealterată, știi că avem talente mici și mijlocii, care, mai rar decât eclipsele totale de soare, produc rezultate fantastice.
Cu toate acestea, cu toată luciditatea așadar, pesimismul nostru istoric trebuie, de asemenea, permanent combătut, fiindcă la umbra lui nu crește nimic în afara scuzei eterne: am făcut și noi ce am putut. E fals: n-am făcut.
Fotbalul dezgolit de umanitate
Și de când ne-am învățat să trăim la umbra ideii că oricum nu se mai poate face nimic am pierdut o mare parte din umanitatea fotbalului. Am pierdut-o și n-am mai pus nimic în locul ei.
Nu mai avem tribunele, deci nu mai avem sufletul fotbalului românesc. Iar tribunele noastre, ca să învie, în anul treizeci și unu după revoluție, aveau o nevoie imediată de credință, de mari speranțe. Vara japoneză ar fi fost o asemenea mare speranță.
Tot mai departe
N-am mai mers la Tokyo, iar anul 2021 pare tot mai departe, cu toate durerile pandemiei sfâșiind timpul. Veți spune că e doar o amânare, iar o amânare nu e motiv de disperare, dar veți greși.
Pentru sportul românesc și mai ales pentru tânăra generație a fotbaliștilor români confruntarea cu oglinda Jocurilor Olimpice era urgentă. Măcar am fi știut, o dată pentru totdeauna, unde ne aflăm.
Aveam o nevoie severă, imediată, să știm că încă putem zbura, chiar dacă nu ne-am îngrijit aripile. Iar să mai avem puțintică răbdare… – ăsta chiar nu a fost vreodată sportul nostru preferat.