Afaceri românești

Acum, când aproape că ni s-a întors fotbalul și ne luăm, cu țârâita, libertățile iluzorii înapoi, ar fi poate bine să nu ratăm una din problemele de fond, dar nici vestea bună (una la treizeci de ani)

Problema: și dacă ajungem să avem o limită maximă de spectatori care pot asista la un meci de fotbal în noua libertate, la ce ne folosește? Căci: caraghioslâcul este că ea nu ar fi fost atinsă nici înainte de pangolinul din Wuhan. Cam câți spectatori ar fi adunat un onorabil Astra-Gaz Metan sau derby-ul fostului Sector Agricol Ilfov: Voluntari-Clinceni?

Fotbalul românesc făcuse deja pași importanți înspre șarada transmiterii în direct a unei întreceri cu tribune mai goale decât capul lui Donald Trump sau ale vlogărului Colo. Suntem, din nou, vechi, domnule, dar și doamnelor.

Lenea și audiența
Ni se va răspunde că spectatorul s-a lenevit, că preferă să stea în fața micului și foarte micului ecran și să privească de acolo. Este, desigur, doar începutul unei explicații. Audiențele primei noastre ligi sunt, din păcate, și ele foarte românești: facem și noi audiență cum putem. Suferințele ne sunt mai vechi și nu ne trec la sfârșitul stării de alertă.

Avem libertatea de a nu ne mai păsa de jocul de fotbal. E cumplit, pentru că e adevărat. Iar ce pierdem cu această libertate nu se socotește, nu se aduce aminte.

Visătorii și mințile dincoace de nori
Ne întoarcem, carevasăzică, la oile noastre, în feudalismul nostru moral și fotbalistic, răstigniți între hatârul unuia sau altuia și prețurile gonflate ale mijloacelor de producție.

Telenovela verii se dispută tot între DDB și FCSB. Cine să fie? Mitică din Spania sau poveștile de adormit suporterii din Groapă cu prietenul prințului Filip sau, din nou, orizontul lui Florinel Coman? Bye, bye, Galatasaray, dar să vedem episodul următor. E adevărat, cum știau toți clasicii, că visătorii sunt sarea pământului, dar nici picioarele bine ancorate în realitate și mințile dincoace de nori nu strică.

Și ne putem minți în continuare că suntem altceva decât ceea ce suntem, dar ar fi, cum s-ar spune, păcat. Pe teren, în meci amical, FCSB tocmai a luat bătaie și de la FC Voluntari.

Exagerările și limitele rezonabile
Pierduți între Miliția de ieri și maliția de azi, cum bine ne-a rezumat (din nou) săptămâna trecută Radu Cosașu, propun să nu exagerăm dincolo de limitele rezonabile.

Traversăm și noi o dramă nemărturisită decât în șoaptă: fotbalul românesc nu poate cu mult mai mult, dar nici cu mult mai puțin decât, de pildă, fotbalul bulgăresc.

Ne mișcăm în pas cu vremurile și cu vecinii și, dacă vă consolează cu ceva, nici la sud de Dunăre nu curg laptele și mierea. Oameni liberi și speciali cum ne aflăm să nu cădem iar în păcatul de a ne vedea unici.

Drum de fier
Solicit, de aceea, mai multă atenție la felul în care ies bulgarii din izolare. Poate, cine știe, îi prindem din nou. Mai ales că, dacă avem noroc, dăm chiar de Bulgaria în meciul decisiv pentru Campionatul European.

Vestea bună e că, dată fiind amânarea Europeanului, până la anul poate se face și calea aia ferată de la Otopeni la gară, care ne apropie de prezent. Drumul de fier care nu s-a făcut în trei decenii, treizeci de ani, adică în aproape unsprezece mii de zile de afaceri românești.

Avem atât de rar vești bune în infrastructură încât se cuvine să rămânem cu gura căscată. Cine a zis că e totul pierdut?