La ce ne întoarcem
Când rămânem fără fotbalul românesc nu înseamnă că rămânem și fără personajele care dau sarea, piperul și cucuta fenomenului. Totuși, ce ne așteaptă?

Omul rămas singur cu sine riscă să descopere câte parale face atunci când oborul e închis.
Pandemia ar fi putut fi un prilej de reflecție, de melancolii, dar și de planuri de viitor în conformitate cu mileniul. N-a fost chiar așa. Tinicheaua care ne ține loc de preocupări a fost omniprezentă. Eliberații condiționat care viermuiesc în mediul propice al samsarlâcului cu fotbaliști, ghiulangiii guralivi, scrântiții întru Hristos și Benjamin Franklin n-au luat pauză.
Peștii de odinioară
Pentru un plus de culoare s-au scos de la naftalină aventurile peștilor, ciobanii intermediari de prostituate de odinioară, ajunși modele de viață pentru români. Așa popor, așa repere, așa modele, așa viață.
Delirurile de grandoare, delirurile mistice și delirurile interlope au mers, desigur, mai departe mână în mână în mână. Cultura noastră de penitenciar se simte bine în cârca fotbalului românesc.
Iar ne plecară marile valori la Real Madrid și Manchester United de trei ori pe săptămână, înainte să se întoarcă pe la Giurgiu și Chiajna. În plus, a mai venit și Cornel Dinu cu jăraticul memoriilor sale de la Hamburg și Liverpool să răscolească trecutul și gloria.
Flăcăii în costume albastre
Și la ce ne întoarcem? La flăcăii în costume albastre cu vise turcești, la primarii care jonglează cu banii publici în adevărate numere de magie, hocus-pocus falimentul!, la patronii moșieri, cu jucători iobagi pe feudă, în evul nostru mediu timpuriu și permanent.
La gălăgie, gargară, guguștiuci și gogomani, la bâlci și tiribombe sexy. La îndrăgiții datornici la fisc care scot cluburi la mezat ca să cerșească atenție. La bișnițarii noștri cei de toate zilele și la fotbalul de cumetrie.
Și ce am învățat în această pauză? Evident, nimic notabil. Sau, mai bine, să nu fim excesivi: a mai învățat președintele țării câteva cuvinte noi (peroadă, materale), pe lângă consacratele atenție și îngrijorare, România normală, românii și dragii mei.
Obscen, toxic și secundar
Ne întoarcem de unde am plecat, poate nu acum, poate nici măcar peste o lună sau la toamnă, dar acolo ne întoarcem: la ce este obscen, toxic și secundar. Tot ceea ce – la o analiză riguroasă – nu are nicio valoare.
Și, desigur, la fantezia că dacă trecem de Islanda n-o să ne împiedicăm tocmai de Bulgaria sau Ungaria, tocmai noi, cei aleși, cei magnifici, cei inocenți.
Și mâine e un meci
Ce e cel mai trist? Nu știu dacă ați remarcat, dar și dacă s-ar redeschide, maidanele ar fi goale.
Speranța? Enorma tandrețe care ne cuprinde când ne aducem aminte de zilele noastre fericite, care au, n-au cum să nu aibă, legătură cu viața din meciurile de fotbal.
Acesta este și motivul pentru care, așa cum știu toți fotbaliștii și microbiștii de pe acest pământ, mergem mereu mai departe.
Și mâine e un meci.