Ne înțelegem noi

S-a isprăvit așa cum știam de la început: cu o românească. S-a mai făcut o învârtită. S-a mai făcut o combinație. S-a mai abolit un regulament, s-a mai întors o dată masa ca la alba-neagra și retrogradatele n-au mai retrogradat

Ne-am întors pe vremea lui Nicu Ceaușescu, după cum frumos s-a constatat. Ne-am întors, nu-i vorbă, la începutul anilor 1970, mai puțin fotbalul care pe atunci avea obiceiul să și existe, ba chiar să fie încântător.
Dinamo nu merita să retrogradeze, e adevărat. Dar la fel de adevărat e că nici nu merita să se salveze. Cum sfârșim noi de fiecare dată în eternul nici așa, nici altminteri?

Schimbarea la față
Răspunsul este cunoscut și, desigur, ocolit, fiindcă e o oglindă care nu ne avantajează: ne înțelegem noi. Ne înțelegem noi este felul nostru (greșit) de a traversa istoria, când cu pasul ștrengarului, când cu mersul piticului. Ne-am înțeles și anul ăsta, Federația cu Dinamo, Iașiul cu Federația, toată lumea cu toată lumea, pupat toți piața endependenți, mai puțin Botoșaniul.

Schimbarea la fața fără obraz
Printre toate aceste jocuri de culise, jocul de fotbal a ajuns să conteze tot mai puțin până când a devenit doar pretextul jocului de vorbe și al trocului de muncitori cu mingea gonflați halucinant. Asta s-a întâmplat la noi și, fiind exact ceea ce știam că se va întâmpla, am procedat în cel mai românesc stil: a mers și așa. Ne-am resemnat cu ideea că incompetența și reaua-voință își dau mâinile și spală fața fără obraz. Schimbarea la față a României? Nebunie și mofturi.
Pe de altă parte, 16 echipe e oricum ridicol de puțin pentru o țară care obișnuia să fie mare, și nu doar în fotbal. Ce primă ligă e aceea fără Brașov sau fără Timișoara, sau fără Petrolul, sau fără Rapid, sau fără Universitatea Cluj? Să salutăm revenirea lui FC Argeș și a legendarei UTA și să ne bucurăm încă o dată că fostul Sector Agricol Ilfov a crescut ca în povești și ne-a dat Clinceniul ermetic și Voluntariul pandelic.

Guardiola, nemții sau Messi?
În fotbalul puțin mai mare e o aglomerație de meciuri, într-un amețitor carusel de stadioane goale. Sfârșitul de sezon stă sub semnul eșecului drastic al sarrismului. Sarrismul a început ca o filosofie a unui fotbal deschis și a ajuns o formă fără fond cărată în cârcă de sărmanul Ronaldo. Eliminarea lui Juventus din Europa este încă o veste proastă pentru fotbal și pentru a o înțelege trebuie să ne întoarcem la începuturi.
Mai exact la acea legendă care ne spune că Juventus Torino a jucat întâi în roz, dar dintr-o încurcătură cu echipamentele le-a primit într-o zi pe cele alb-negru ale celor de la Notts County. Din pragmatism, pentru a evita cheltuielile suplimentare, au ales să devină ceea ce am ajuns să cunoaștem: bianconeri. Portarul ce a mai rămas roz, ca pe vremuri.

Muncitorul de geniu și genialul muncitor
Adevărul care se desprinde de aici este că Sarri era un implant greșit în filosofia acestui club machiavelic, în care scopul a scuzat mereu mijloacele. Dar mijloacele lui Sarri erau dintr-un alt film, care are sens numai și numai în sudul Italiei. Plecarea sa era obligatorie, iar Pirlo e un experiment necesar.
Zidane a pierdut din nou în fața lui Guardiola, ceea ce nu schimbă cu nimic datele problemei: amândoi rămân mari. Un muncitor care nu are acces la geniu, dar a câștigat trofee mai multe și mai importante și un geniu obsedat, care însă n-a câștigat marile cupe decât purtat pe brațe de Leo, Iniesta și Xavi.

În atare condiții, ca de obicei vor câștiga nemții, de la Bayern. Dacă, desigur, din nou, n-are nimic împotrivă Messi.