Nivelul la care discutăm

O retorică deja: a câștigat CFR titlul?

Trebuie să recunoaștem că nu se joacă atât de rău după aceste luni de „coronapauză”. N-a crescut nivelul primei noastre divizii, dar nici n-a scăzut dramatic. Suntem, românește vorbind, tot pe acolo.
CFR Cluj este – detașat – echipa cea mai bună din prima ligă, așa cum s-a văzut și în victoria cu FC Botoșani, adusă de un Deac nonșalant și cu două clase peste adversari.

Impecabilul românesc

Să nu ne entuziasmăm. Cel mai bun fotbalist de la clujeni este, la zi, un veteran care n-a prins decât două meciuri în Bundesliga, iar cel mai bun antrenor din România este un tehnician care n-a rezistat nici în prima ligă chineză. Chiar și așa însă, la nivel românesc, CFR este impecabilă. CFR va fi, cel mai probabil, campioană pentru că este echipa cea mai organizată și pentru că de organizare s-a ocupat Dan Petrescu. CFR e o campioană normală ca o concluzie logică.
Pe de altă parte, CFR Cluj nu poate să câștige titlul de campioană decât dacă patronul FCSB e în libertate și într-o bună dispoziție de a lua obișnuitele decizii catastrofale. Din fericire, respectivul are la îndemână suficienți țapi ispășitori, cuminți ca mieii și respectați ca brelocul, gata să încaseze sudalmele, bobârnacele și salariile.

„Doamne-ajută!” nu ajunge

Fără palmares, fără stemă, fără galerie, fără Ghencea, acum și fără Duckadam, FCSB mai poate fi Steaua doar printr-un grațios efort de imaginație. FCSB e echipa patronului său și arată după chipul și asemănarea sa, ca un fals atlet al lui Hristos care a îmbrățișat meseria de schimbaș de valută. Un club condus cu Doamne-ajută! și mătănii, într-un continuu delir între rigoarea ascetică, cămașa de forță și fotbaliști care se rup în figuri și la petreceri. Jalnic tablou, deci popular la români.
Unde mai pui că patronul e și eliberat înainte de termen din închisoare, ceea ce pentru o colonie penitenciară cum a devenit țara noastră este, desigur, prilej de adulație: s-a descurcat.

De ce nu Craiova?

Iar Craiova, în noua sa eră, epoca Bergodi, a demonstrat deocamdată că are în primul rând noroc și un vârf cu mult peste media națională. Bosniacul Kolijci completează fericit o linie de mijloc în care Nistor și Cicâldău sunt totuși fotbaliști, iar linia defensivă e încă dependentă de capriciile axei Bancu-Bălașa.
În anii din urmă, mereu a lipsit ceva la Craiova – nu mult, dar suficient cât să nu se mai apropie de titlu. E ca un leu șchiop sau știrb, sau orb. Leu, dar doar teoretic.
Oltenii, pătimașii, pasionalii olteni, gata să abandoneze iute rațiunea în favoarea sentimentelor, și Știința: e o poveste aici, dar e o poveste care nu se încheie nici măcar cu o Cupă, ca la Napoli sub Gattuso. E o poveste fără sfârșit.

Nu jucăm rău, dar nici bine

Iar acum, cel mai mult Științei pare să îi lipsească totuși publicul. Stadionul „Oblemenco” gol este, în sine, un spectacol dezolant, cel mai trist lucru pe care l-am văzut de la reluarea sezonului. Nici măcar din amintiri nu se poate trăi la nesfârșit.
Apropo, în 2022 vor fi deja douăzeci și patru de ani de la ultima noastră prezență la Mondial, în secolul XX, mileniul al II-lea, pe vremea când abia dacă aveam telefoane mobile și adrese de e-mail. Ca să nu uităm care este nivelul la care, moromețian, discutăm de peste două decenii. Să ne consolăm deci cu realitatea noastră românească: nu s-a jucat rău, dar nici bine.