E absurd să joci în neant

Aflăm că, în toiul pandemiei globale, contemporanii noștri și-au făcut totuși timp să cumpere “Ciuma” de Albert Camus

Nu e un amănunt oarecare – să-ți dorești să citești „Ciuma” sub posibilitatea unui Apocalips.
Nu știu dacă mai știți cum se încheie această carte: ea se termină cu urletele de bucurie ale orașului Oran scăpat de ciumă.

Răul nu moare, stă la pândă
Și cu un medic-erou îngândurat „căci el știa un lucru pe care această mulțime cuprinsă de bucurie îl ignora și care poate fi citit în cărți, că bacilul ciumei nu moare și nu dispare vreodată, că el poate să stea zeci de ani adormit în mobile și rufărie, că el așteaptă cu răbdare în odăi, în pivnițe, în lăzi, în batiste și în hârțoage și că poate să vină o zi când, spre nenorocirea și învățătura oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și-i va trimite să moară într-o cetate fericită.”
Sigur că, din fericire, coronavirusul este o glumă pe lângă ciumă. Pe de altă parte, și oamenii secolului XXI, așa-numiții „snowflakes” („fulgi de zăpadă”), sunt mai sensibili. Nu asta e important.

Nenorocirea și învățătura oamenilor
Important e că domnul Albert Camus (care a debutat în viață ca portar de fotbal în Algeria, fiind în stare să declare că tot ce știe despre om știe din jocul de fotbal) leagă, înainte de cortina punctului final, marile tragedii istorice de nenorocirea și învățătura oamenilor. Camus, Camus africanul, Camus parizianul, Camus universalul, avea dreptate. Ce putem învăța deci noi din acest timp?

Fără o peluză care să cadă în extaz sau disperare
Putem, de pildă, să privim cu îngrijorare către recentele tribune goale, de la Torino la Paris. Ce cumplită prăpastie între cei izolați la domiciliu și cei trimiși în arene să alerge după glorie și bani fără o peluză care să cadă în extaz sau în disperare! De multă vreme nu am văzut o imagine mai ciudată a omenirii noastre rătăcite, la zi, decât aceste stadioane goale de spectatori. Nu e totuși absurd să joci fotbal în neant, fie el și televizat global?
Ce ciudată bucuria lui Neymar Jr. învingând Borussia Dortmund, în sfârșit cu capul mai mult la fotbal decât la ora la coafor, fără un public la picioarele lui. Și Cristiano Ronaldo melancolic și ironic în fața golului, etapă de etapă, în Italia porților închise…

Oamenii sau capitalul?
Să luăm aminte, căci tribunele acestea goale sunt un răspuns, un răspuns atroce, la mai vechea întrebare: oamenii sau capitalul? Și apoi, fotbalist oarecare fiind, deloc Neymar Jr., deloc Ronaldo, ce poți să faci înconjurat de tot acest gol – începi să îți pui întrebările fundamentale, deși porți un tricou viu colorat, inscripționat cu numele unei case de pariuri pe piept? Te frământă sfârșitul tuturor lucrurilor în timp ce dai o pasă laterală doi metri mai încolo? Ce faci?
Nu e totuși mai cinstit și, îndrăznesc, mai uman să stingem nocturnele până când ne facem bine măcar speranțele?

Noi, avangardiștii
Din păcate, avangardiști cum suntem, noi ne obișnuiserăm deja cu absurdul unor stadioane golite de spectatori, deci de vechiul sens al jocului.

Și ca și cum acest 2020 nu fusese suficient de crud, am trăit și să îl vedem pe Ronaldinho plângând în pijamale într-o pușcărie din Paraguay, în timp ce avocatul său caută să-l salveze declarându-l prost. Și așa, printre lacrimi, Ronaldinho zâmbește totuși mai departe.