Andrei Crăciun

Freelancer nu înseamnă că poți scrie tot ce îți trece prin minte. Freelancer ești când îți pasă ce scrii. Poate prea mult

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Andrei Crăciun
Cum așteptăm nemții

Pentru masochiștii care iubesc încleștările din fostul Sector Agricol Ilfov, s-a desfășurat clasicul Clinceni-Voluntari, încheiat cu tradiționalul 1-0, de data aceasta pentru Voluntari. A fost o partidă la capătul căreia comentatorii ar fi avut nevoie de consiliere psihologică.

Mașinăria de […]

...

Unde a dispărut zâmbetul?

La ora la care pleacă spre tipar aceste rânduri, Liverpool e încă pe locul 7 în Premier League, are, așadar, un sezon mizerabil. S-ar mai putea salva cucerind Champions League, dar e improbabil, fiindcă Bayern München sau Manchester City sunt, […]

...

Primăvara românilor

O primăvară europeană este o unitate de măsură valoroasă. Unde ne aflăm? Aici: avem o mână de români în elită. Restul sunt vorbe.

În Champions League stăm atât de rău încât dacă nu întoarce Juventus rezultatul de la Porto riscăm […]

...

FCSB nu e Steaua, e un talcioc

Mai e în plină desfășurare și telenovela Buziuc, dar asta până mâine se va uita

Victorie grea și chinuită, așadar, pentru echipa celor patru consoane. E o greșeală aici. De fapt, trăim mai multe confuzii. Prima: FCSB nici nu este […]

...

Epilog la cazul Colțescu

Colțescu n-a fost rasist, dar a fost cu siguranță neinspirat, se putea exprima mai elegant și n-ar mai fi ajuns să poarte deja, chiar dacă nedrept (spun uefajudecătorii), o etichetă. De ce să ajungi totuși aici?

O problemă de vocabular

[…]

...

E absurd să joci în neant

Aflăm că, în toiul pandemiei globale, contemporanii noștri și-au făcut totuși timp să cumpere “Ciuma” de Albert Camus

Permalink to E absurd să joci în neant
vineri, 13 martie 2020, 9:23

Nu e un amănunt oarecare – să-ți dorești să citești „Ciuma” sub posibilitatea unui Apocalips.
Nu știu dacă mai știți cum se încheie această carte: ea se termină cu urletele de bucurie ale orașului Oran scăpat de ciumă.

Răul nu moare, stă la pândă
Și cu un medic-erou îngândurat „căci el știa un lucru pe care această mulțime cuprinsă de bucurie îl ignora și care poate fi citit în cărți, că bacilul ciumei nu moare și nu dispare vreodată, că el poate să stea zeci de ani adormit în mobile și rufărie, că el așteaptă cu răbdare în odăi, în pivnițe, în lăzi, în batiste și în hârțoage și că poate să vină o zi când, spre nenorocirea și învățătura oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și-i va trimite să moară într-o cetate fericită.”
Sigur că, din fericire, coronavirusul este o glumă pe lângă ciumă. Pe de altă parte, și oamenii secolului XXI, așa-numiții „snowflakes” („fulgi de zăpadă”), sunt mai sensibili. Nu asta e important.

Nenorocirea și învățătura oamenilor
Important e că domnul Albert Camus (care a debutat în viață ca portar de fotbal în Algeria, fiind în stare să declare că tot ce știe despre om știe din jocul de fotbal) leagă, înainte de cortina punctului final, marile tragedii istorice de nenorocirea și învățătura oamenilor. Camus, Camus africanul, Camus parizianul, Camus universalul, avea dreptate. Ce putem învăța deci noi din acest timp?

Fără o peluză care să cadă în extaz sau disperare
Putem, de pildă, să privim cu îngrijorare către recentele tribune goale, de la Torino la Paris. Ce cumplită prăpastie între cei izolați la domiciliu și cei trimiși în arene să alerge după glorie și bani fără o peluză care să cadă în extaz sau în disperare! De multă vreme nu am văzut o imagine mai ciudată a omenirii noastre rătăcite, la zi, decât aceste stadioane goale de spectatori. Nu e totuși absurd să joci fotbal în neant, fie el și televizat global?
Ce ciudată bucuria lui Neymar Jr. învingând Borussia Dortmund, în sfârșit cu capul mai mult la fotbal decât la ora la coafor, fără un public la picioarele lui. Și Cristiano Ronaldo melancolic și ironic în fața golului, etapă de etapă, în Italia porților închise…

Oamenii sau capitalul?
Să luăm aminte, căci tribunele acestea goale sunt un răspuns, un răspuns atroce, la mai vechea întrebare: oamenii sau capitalul? Și apoi, fotbalist oarecare fiind, deloc Neymar Jr., deloc Ronaldo, ce poți să faci înconjurat de tot acest gol – începi să îți pui întrebările fundamentale, deși porți un tricou viu colorat, inscripționat cu numele unei case de pariuri pe piept? Te frământă sfârșitul tuturor lucrurilor în timp ce dai o pasă laterală doi metri mai încolo? Ce faci?
Nu e totuși mai cinstit și, îndrăznesc, mai uman să stingem nocturnele până când ne facem bine măcar speranțele?

Noi, avangardiștii
Din păcate, avangardiști cum suntem, noi ne obișnuiserăm deja cu absurdul unor stadioane golite de spectatori, deci de vechiul sens al jocului.

Și ca și cum acest 2020 nu fusese suficient de crud, am trăit și să îl vedem pe Ronaldinho plângând în pijamale într-o pușcărie din Paraguay, în timp ce avocatul său caută să-l salveze declarându-l prost. Și așa, printre lacrimi, Ronaldinho zâmbește totuși mai departe.

Comentarii (3)Adaugă comentariu

mg (39 comentarii)  •  13 martie 2020, 11:32

..fotbalul, precum orchestra aia de pe Titanic. S-ar putea ca prostia, invocată sau pe bune, să-l salveze pe simpaticul Ronaldinho de la pârnaie. Din păcate nu și pe noi de coronavirus, care numai de glumă nu e. Cu cât mai puțini inconștienți și eroi de operetă, cu atât mai bine pentru cei din jur. Ga-ga-ga..

itu52 (15 comentarii)  •  13 martie 2020, 15:24

Din timp nu ai nimic de învățat, este prea bine ferecat în taine. Ai însă dreptul ultimei secunde, secunda veșniciei, secunda care-ți taie percepția spațiului, raiul existenței. Dacă sofisticatul flux de electroni definește fuga prin conductorii electrici, probabil că fluxul vidul în univers bate secundele ceasului perceptibil. Până acum s-a constatat că, nici un nimic nu este ... nimic, totdeauna ne-au lipsit instrumentele disecării nimicului barieră. Toate la vremea lor, barierele se mută, sunt dinamice, până la nimicul absolut e cale lungă. Să ne facem, pe cât posibil cu demnitate, datoria de cărăuși temporali și să dăm șansa unora să atingă menirea existențială a speciei umane.

itu52 (15 comentarii)  •  13 martie 2020, 16:15

Din timp nu ai nimic de învățat, este prea bine ferecat în taine. Ai însă dreptul ultimei secunde, secunda veșniciei, secunda care-ți taie percepția spațiului, raiul existenței. Dacă sofisticatul flux de electroni definește fuga prin conductorii electrici, probabil că fluxul vidul în univers bate secundele ceasului perceptibil. Până acum s-a constatat că, nici un nimic nu este ... nimic, totdeauna ne-au lipsit instrumentele disecării nimicului barieră. Toate la vremea lor, barierele se mută, sunt dinamice, până la nimicul absolut e cale lungă. Să ne facem, pe cât posibil cu demnitate, datoria de cărăuși temporali și să dăm șansa unora să atingă menirea existențială a speciei umane. M-am luat cu filosofeala și am uitat. Nu a fost pandemie post-decembristă să nu mă gândesc la Ciuma lui Camus. La ea și la Codin_ul lui Panait Istrati. Pentru media română ar fi momentul unei redifuzări a filmului. A murit la 16 aprilie 1935 în București, a trecut o viață de om, deși a lui a fost scurtă. S-ar putea să mai fie valabilă povestea covirus-19, ce facem? Aniversăm? Bineînțeles că pe el, nu ... holera. Și, ... dacă s-ar putea și secvențele cu aviarele în tomberon. Alea vânjose precum Codin, care opuneau o acerbă rezistență la izolare. Hai, o pilă ... fără meciuri ne e tare greu.

Comentează