Pretenții
Vocea lucidă și calmă a lui Neluțu Sabău spune adevăruri dureroase, la care ar trebui să luăm aminte

Oamenii care au ceva de spus în fotbalul românesc sunt la a doua tinerețe. Au trecut de cincizeci de ani și văd bine. Neluțu Sabău tocmai ne-a explicat în Gazeta noastră cea de toate zilele de ce anume nu reușesc tinerii fotbaliști români, chiar și aceia de bun-simț, care au cei șapte ani de acasă, cu Ianis Hagi cap de listă, să se impună în Occident: le lipsește forța.
Natura talentului
Necesară, explicația nu este și suficientă. Sigur că există în multe alte cazuri și lacune tehnico-tactice, pe care nicio academie din România nu le poate remedia.
În fotbalul-industrie din mileniul III, natura talentului românesc (indiscutabilă și ea) este insuficientă. Neluțu Sabău are dreptate. Un fotbalist care nu are forță mai poate reuși astăzi în lumea mare a fotbalului doar printr-o viteză cu totul ieșită din normă. Dacă nu, din păcate nu.
Și mai spune ceva Neluțu Sabău. O definiție de o uimitoare precizie a ce este – la om – melancolia: anii aceia în care eram cu toții tineri și buni. Nu extratereștri, nu galactici, nu fabuloși, nu magnifici, nu zei, nu.
Buni
E o formulă splendidă, ca o poezie de Esenin. Sau, și mai bine, ca un poem de Abu Tammam, un poet din Orient, din secolul IX după Hristos, care era în stare să scrie așa: „Apoi s-au dus anii aceia și trăitorii lor/ Ca și cum și unii și alții ar fi fost niște vise”. Așa, ca niște vise, s-au dus și vremurile în care fotbalul românesc a contat. Acum trăim în mod excepțional o dată la un deceniu. Din nou are dreptate Neluțu Sabău.
Cum dreptate are și să fie intrigat de ochelarii de cal pe care ni-i așternem la ochi când vorbim despre credințele oamenilor, ca și cum nu am fi aflat nici acum cât pot fi de diferite.
Anii pe care ne putem sprijini
Eram copil când Neluțu Sabău juca la Dinamo sau la Brescia sau la Rapid sau la echipa națională a României, și asta e bine, fiindcă memoria copiilor contează. Ne ducem anii sprijinindu-ne în bastonul memoriei noastre afective. Ce își aduc aminte copiii e important. Eu mi-l amintesc pe Neluțu Sabău incapabil să faulteze, jucând fără greșeală meciuri întregi. Și mi-l mai amintesc absent din vara visului nostru american, ceea ce nu înseamnă (n-a însemnat niciodată) că dacă Generația de Neuitat a avut o inimă sau mai multe inimi, inima sau inimile acelea nu băteau în ritmul respirației lui.
Neluțu Sabău ne întreabă dacă acum nu avem prea multe pretenții. E felul acestui om direct, fără să-și piardă delicatețea, de a ne îndemna să deschidem ochii spre a vedea pe ce lume am ajuns să trăim.
Despre nebunie
Poate că nu e târziu ca, pentru a ajunge undeva, să înțelegem că nu mai plecăm nici măcar de la zero, ci din adâncurile acestui subsol unde ne-au adus trufia și ignoranța și jaful și bufoniada continuă și, mai ales, lipsa rigorii. Neluțu Sabău o numește exact și pe aceasta din urmă: o nebunie ca a lui Dan Petrescu. Obsesia rezultatului, tratarea cu seriozitate a acestei obsesii, asta este în România: o nebunie. Să pornim deci de aici.
Degeaba căutăm răspunsurile în afară: bolile sunt înăuntru.