Evanghelia după Zidane

“Nimeni nu se poate compara cu el”, a declarat Santiago Solari, înainte să se așeze vremelnic pe locul antrenorului de la Real Madrid

Merită să ne gândim un pic mai mult la ce se întâmplă la Madrid. Căci Real se găsește, la zi, pe locul 9 în clasament – e la mai multe puncte de titlu decât de retrogradare. Lopetegui s-a dus (ducă-se!) și va fi uitat, căci a reușit doar să piardă două slujbe incredibile (selecționer al Spaniei, antrenor la Real) în câteva luni. N-a apucat nici Mondialul, nici iarna. Să nu fi înțeles Lopetegui când a semnat cu Real că nu îl prinde, vorba aceea românească, paltonul? Să ne întoarcem la Zidane.

Deasupra tuturor

Solari îi cunoaște și îi recunoaște geniul. Cu toate acestea, cu toate performanțele sale magnifice – trei Ligi consecutiv (nu se va mai întâmpla în următoarele decenii, aveți puțintică răbdare) –, Zidane nu trece drept un antrenor uriaș și la mijloc e o neînțelegere.

Neînțelegerea: există antrenori care fac stil și școală (Cruyff), există despoți luminați (Ferguson), există euforici care radiază (Klopp), există profesori-revoluționari (Wenger), există acei tineri insolenți și foarte furioși care forțează limitele jocului (tânărul Mourinho). Ca Zidane însă nu mai e nimeni. Unicitatea lui e dubioasă.

Când tremură de frică și bunul Dumnezeu

Solari are dreptate: nimeni nu se compară cu el. Evanghelia după Zidane: încrederea deplină, paradoxală, în același timp logică și sălbatică, că în fața ta tremură de frică și bunul Dumnezeu. Încrederea aceea s-a pierdut, s-a risipit ca un fum, ceea ce nu înseamnă că nu a existat. A existat.
Un fotbalist nesfârșit, un campion mondial care și-a sfârșit cariera cu un gest urât pentru care nu a fost iertat, Zidane a reușit să le redea unor fotbaliști rutinați în glorie sensul unor noi trofee.

Echipa aceasta mare – din jurul lui Ronaldo – nu avea cum să îi supraviețuiască. Epoca aceea s-a încheiat, iar Zidane e prea inteligent pentru a nu înțelege că, mai departe, era nevoie de munca unui zidar. Zidane nu este un zidar. Un om care își înțelege natura talentului nu poate fi decât absolut inteligent.

O inteligență superioară

Acolo unde prea mulți văd un berber scandalos de banal se ascunde o inteligență superioară – numai inteligențele superioare sunt capabile de vanități rezonabile.

Căderea la zi este atât de abruptă încât Zidane rămâne un mister și mai adânc, și mai năucitor. Din nou: ce imperiu e acela în urma căruia nu rămâne nimic? Din nou, neînțelegerea. Clișeele spun – și bine fac – că un lider nu este cel mai bun, ci acela care îi face pe toți ceilalți să fie cei mai buni dintre cei care pot deveni. Asta a făcut Zidane la Real Madrid: fără să lase nicio revoluție în tactică, a operat în partea nevăzută a lucrurilor, un patriarh ciudat care nu a ținut reflectoarele pentru sine. E o formă de generozitate pe care prea mulți o confundă cu modestia mijloacelor de exprimare în meserie.

Absența, prezența și rațiunea pură

Zidane a împărțit drepturi și libertăți, ca un monarh, a știut să fie și nedrept și a șters-o la apogeul gloriei, lăsând împărăția pradă acestei prăbușiri rușinoase. De cele mai multe ori însă, e nevoie de absență pentru a înțelege o prezență.

Pe Zidane nu îl apără însă nici rezultatele excepționale din epoca sa și nici cele catastrofale din istoria recentă a Realului din Madrid.

Epoca sa întemeiată pe o frumusețe pragmatică este, în egală măsură, damnată: va rămâne mereu bizară, mereu inexplicabilă. Vom continua să o confundăm cu o minune, deși e rațiune pură și magie decentă, iar ea va continua să se îndepărteze de noi, prin spațiu și timp, până când doar melancolia o va face totuși îndurabilă. Nu se poate altfel.