Suntem prea proști
Despre concluzia nemiloasă, sinceră, exactă a celui dintâi negustor din fotbalul românesc
„Suntem prea proști față de Occident! Nu se vede? Suntem proști! Avem conducerea pe care o avem, suntem prea proști! Suntem proști, ce să facem? Dacă noi avem conducerea pe care o avem, normal că suntem proști! Uită-te la prim-ministru, la miniștri! Bun, suntem prea proști!” – așa grăit-a primul negustor al fotbalului nostru, latifundiarul acela, în trena dorinței să i se dea lui să se ocupe de gazonul de pe Arena Națională.
Suntem, are dreptate negustorul, dar din cu totul alte motive. Și diagnosticul rămâne același chiar dacă va trece Fecesebeul de Rapidul din Viena și va încasa încă zece milioane de euro, să fie primit și Doamne ajută!
Amatori și profesioniști
Fotbaliștii români nu mai sunt – cel puțin teoretic – amatori (chiar și Alibec). Cu atât mai puțin s-au profesionalizat conducerile.
Cei care au preluat marile echipe au fost (și au rămas) puși pe căpătuială, să ajungă, cum spune românul, oameni (e interesant cum cineva atât de pur și de spiritual ca românul leagă devenirea ca om de împlinirea materială). Unii au ajuns oameni din fotbal, alții au ajuns la pușcărie, alții au ajuns și așa, și altminteri.
Modelul românesc de administrare a unui club de fotbal de top e legat în exclusivitate de banii europeni. Fără o minimă performanță în Europa urmează insolvența cu peronul pe toate părțile. E ca și cum ai vrea să câștigi maratonul într-un singur picior. Sigur, e o viziune și să fii chiorul dintre orbi, dar s-ar putea ca ochiul ăsta să nici nu vadă prea departe.
Moștenirea bișnițarilor
Oamenii de afaceri din tranziție sunt fie securiști, fie bișnițari, fie amândouă, fie o minoritate care nu are relevanță statistică. Bișnițarul cumpără ieftin și vinde scump și asta e toată strategia lui. Cumpără gumă de mestecat, televizoare color, pământuri în Pipera – asta e toată arta negustoriei pe care o cunoaște. Sigur, se poate face avere și așa, dar asta nu înseamnă că rămâne ceva în urmă în afara unei averi de tocat pentru cumetri, gineri, cumnați și fini.
Un club profesionist se construiește în relație cu suporterii. Câte cluburi românești pun pe primul loc suporterul? Cluburile există – în sensul lor adevărat – doar prin suporteri. Sigur că pot rezista economic și fără suporteri, ba chiar împotriva lor, dar nu mai sunt cluburi de fotbal, ci automate care produc sau nu produc pentru teșchereaua stăpânului.
Dacă stăpânul e oriental, adio și marketing, adio și strategie de vânzări, adio organizare riguroasă, adio investiții în copii și juniori, adio civilizația care însoțește înspre Apus fotbalul profesionist!
Capriciile, toanele, mofturile, delirul
Câte cluburi profesioniste de fotbal sunt în România? Câte nu sunt supuse capriciilor, toanelor, mofturilor și chiar delirului mistic al unui cetățean, fie el și cu parale? Câte stau pe o bază economică solidă, câte produc și altceva în afară de petarde și zgomot?
Sigur că merge și așa, drept dovadă că încă nu s-a prăbușit cocioaba peste noi, dar formele nu mai au de ani de zile conținut, sunt cochilii goale scoase la produs.
Iar dragostea care înconjoară o echipă și care dă sens și echipei, și suporterului – dragostea aceea e o amintire.
Suntem prea proști dacă am pierdut așa ceva, și nici nu contează ce am câștigat în schimb.
E un târg care nu se cuvenea făcut.