Of(k), inimioară

Se demolează stadionul, rămân amintirile şi emoţiile

„Jana nu e moartă, / Jana se transformă”, anunţă Mihai Mărgineanu. Ghencea la fel, fără să fie nevoie de agent constatator şi de cântec. Au păţit-o destule stadioane, li se va întâmpla şi altora, fiindcă vremurile sunt mai importante decât vremea. Iar vremurile noi impun lucruri pe măsură. Vechiul Wembley, Vicente Calderón sau Highbury sunt deja poze în albumul trecutului, ceea ce nu-i opreşte pe cei care le-au urcat şi le-au coborât scările să-şi burduşească buzunarele memoriei cu amintiri.

Ghencea nu chiar ca Highbury
Chiar aşa, ce fenomene se vor fi petrecut înăuntrul lui Nick Hornby după ce s-a dărâmat Highbury? Cum a rezistat el, tocmai el, care a scris un roman despre cum e să-ţi trăieşti viaţa în umbra lui Arsenal şi să faci din rezultatele ei bornele destinului tău? E greu de crezut că pe Highbury s-a stat la coadă pentru petice de gazon aranjate în caserole ca baclavalele de la Mega Image. Dar n-a existat suporter pe care să nu-l doară şi căruia să nu-i tremure bărbia. Şi n-au rămas mulţi obraji uscaţi.

Iniţiere şi profiterol
De ce s-ar duce un băiat de clasa a opta la inaugurarea unei arene pe care joacă o echipă cu care nu ţine? Mai precis, ce-am căutat pe 9 aprilie 1974 la Steaua-OFK Beograd? Răspunsul e simplu: o experienţă şi doi oameni. Pentru neemancipatul care eram, un drum cu tramvaiul 3 din Piaţa Chibrit până la Stadionul Ghencea friza iniţiaticul. Mergeai aproape o oră, îi dădeai 35 de bani taxatoarei (da, la clasa a doua) şi străbăteai locuri pe care azi nu le mai recunoşti. Era o explorare la remorca tramvaiului, fără călăuze şi catâri încărcaţi cu geamantane. Totuşi, o explorare. Un mister pe cale să fie descifrat. Mirosea a de toate în vechitura care se zdruncina pe Podul Izvor, dar, pentru nările mele, în primul rând a aventură.

Pe cei doi oameni de care voiam să dau cu ochii îi mai văzusem. Unul era Anghel Iordănescu, pe care-l surprinsesem la cofetăria Albina, la o masă alăturată celei unde stăteam, primind profiterol cu linguriţa de la o Valeria amuzată şi răbdătoare. Celălalt se numea Petar Borota, era cam nebun de felul lui, apăra la OFK Beograd şi îmi era cunoştinţă veche, de la Televiziunea Iugoslavă, unde îl vedeam când era etapă la fotbal. Nu ştiam atunci că Borota avea să revină pe Ghencea (cu tot cu mine) patru ani mai târziu şi cu atât mai puţin că avea să ajungă portar la Chelsea.

Chiul la peluză
În martie 1977, cutremurul m-a prins elev la Sfântul Sava (pe atunci, Nicolae Bălcescu) şi m-a făcut curajos. Adică m-a împins spre chiul. Eram convins că, după o asemenea nenorocire, până şi cancelaria de oameni în general severi de la Sava era datoare cu indulgenţă, aşa că m-am ascuns de matematică în peluza din Ghencea, cea dinspre bulevard. Se juca România-Turcia în Cupa Balcanică. Scorul, un 4-0 irepetabil astăzi, m-a bucurat, fără să mă mire.

Ceea ce m-a surprins a fost prezenţa alături de mine a blândului Armand Caloianu, profesor de matematică la Sfântul Sava, de la a cărui oră plecasem. Ne-am privit jenat două secunde şi am râs apoi complice şi solidar. „Calu’”, cum i se spunea printre elevi, chiulise de la ora cu mine, eu chiulisem de la ora cu el. Aproape că nu mai conta că, lângă marcatorii obişnuiţi (Dudu, Iordănescu, Liţă Dumitru), pe tabelă se insinuase şi Vigu.

Însă tocmai el avea să scrie, o jumătate de an mai târziu, prima pagină din romanul „Toamna vrajbei noastre”: România-Iugoslavia 4-6, cu trei goluri ale fragedului Safet Sušić. Cu cel care avea să devină inevitabilul Zoran Filipović. Cu cocostârcul stângaci Ivica Šurjak, care avea să joace cândva la Udinese alături de însuşi Zico. Cu Slaviša Žungul, poznaş din stirpea lui Marcel Răducanu. Cu toţi semizeii de frontieră pe care-i vedeam la vecini şi pe care-i iubeam, fiindcă pe lângă fotbal aveau blugi, Schweppes, filme bune, concerte rock, ţigări Vikend şi ciocolată Eurocrem.