Ragazzone şi trei coincidenţe

La Gianluigi Buffon totul e mare, de la talent la zâmbet şi la inimă

Macazul e de extracţie cameruneză şi se numeşte Thomas N’Kono. Până să-l vadă apărând la Cupa Mondială din Italia 1990, micul, dar încă de pe atunci înaltul Gianluigi Buffon joacă mijlocaş. Când îl vede ferecând poarta în faţa Argentinei, Buffon îşi găseşte idolul. Antrenorii de la tineretul Parmei aprobă mişcarea şi-l trimit să apere într-un meci în care titularul şi rezerva sunt accidentaţi. Buffon răspunde şnur şi devine prima opţiune. Aşa arată pista de pe care Buffon decolează spre debutul la echipa mare, la nici 18 ani, în faţa unui Milan care se prezintă pe Stadio Ennio Tardini cu Baggio, Weah şi Simone.

Acelaşi Milan care, cu un an mai devreme, nivelase Barcelona lui Cruyff în finala Ligii Campionilor. Parma scoate un 0-0 decis de paradele lui Buffon, care apără tot, inclusiv un penalty. Tânărul căruia i se spune „Ragazzone” îi are colegi pe Zola şi Minotti, pe Crippa şi Di Chiara, pe Couto şi Benarrivo, pe Sensini şi Brolin. Plus Stoicikov, care face o pauză de Barcelona. La Bucureşti şi în sudul ţării meciul se vede la televiziunea bulgară, unde, în pauză, curg reclamele la Bingo. Cine apare în reclame? Hristo Stoicikov. Coincidenţa unu.

Pe 19 mai 2018 la Torino, Gianluigi Buffon îşi încheie cariera începută pe 19 noiembrie1995 la Parma. Juventus câştigă un campionat în care Napoli se sufocă, iar ceilalţi nu contează. Meciul cu Verona e doar cadrul retragerii lui Ragazzone. Spectacolul şi regia sunt cam aceleaşi de la retragerile lui Zanetti, Totti şi ale altor statui de lojă: zâmbete amestecate cu lacrimi, muzică, fast, emoţie curată, solidaritate, regret. Plus o ploaie piemonteze care-ţi lipeşte părul de ţeastă şi tricoul de piele. Spre deosebire de Totti, Ragazzone nu ţine discursuri.

Nici n-ar fi avut cum, fiindcă e schimbat după o oră de joc, iar meciul trebuie totuşi dus la capăt, de dragul regulamentului. Ragazzone iese de pe teren cu surâsul şi ochii pe care planeta îi ştie atât de bine. E copleşit şi totuşi destins, frânt şi până la urmă recompus. Iese din fotbal în caleaşca de aur a succesului, petrecut de preţuirea tuturor, fiindcă a avut o vorbă bună pentru fiecare învins şi un gest tandru pentru fiecare coleg. Şi chiar când Ragazzone se retrage, iată că Parma lui din juneţe, retrogradată ani în şir la rangul de fantomă şi pedepsită să cutreiere prin subsoluri, reapare în Serie A, după trei promovări în tot atâţia ani. Coincidenţa doi.

„Stilul e omul”. Afirmaţia apare în „Discours sur le style”, un text scris în 1753 şi citit la Academia franceză. E improbabil ca Gianluigi Buffon să-l fi citit, dar s-a purtat mereu în orizontul afirmaţiei lui fundamentale. Autorul discursului e un naturalist celebru, Georges-Luis Leclerc. Ulterior, conte de Buffon. Coincidenţa trei.