Boicot şi nu prea

Cupa Mondială din Rusia fără Anglia? Uşor de zis, imposibil de făcut

„Anglia şi alte trei ţări ameninţă cu retragerea de la Mondiale.” Scrisă aşa, ştirea alarmează. Luată la bani mai mărunţi decât cei primiţi de Serghei Victorovici Skripal de la MI6, ea arată cum se poate înfrăţi ipocrizia sportului cu cea a politicii. Există, fireşte, şi oameni care glumesc pe seama celorlalte ţări dispuse la solidarizarea cu Anglia: Australia, Japonia şi Polonia. „E ca în gluma cu puricele care se ţine pe lângă elefant şi-i spune: Tropăim, tropăim”. Asta chiar dacă Polonia nu e Lilliputul fotbalului, după cum pot confirma diverşi martori, inclusiv naţionala României. Chiar dacă Australia a fost eliminată de Italia în optimile din 2006 cu opintelile arbitrilor. Şi chiar dacă nici măcar Japonia nu mai e victima inocentă de acum trei decenii. Se ştie, invitaţia la boicot pare mai serioasă dacă are mai mulţi semnatari. Aşa o fi? Posibil, numai că istoria sportului reţine destule cazuri în care ideea teoretic bună a boicotului a avut consecinţe proaste. A se vedea, pentru edificare, ediţiile consecutive ale Jocurilor Olimpice din 1980 (Moscova) şi 1984 (Los Angeles).

Despicând mai departe firul ştirii, se constată că nu e vorba de naţionala Angliei, ci de vârfurile ei politice. Dacă ar fi refuzat Rusia 2018, naţionala Angliei ar fi fost suspendată automat pentru Qatar 2022 – pedeapsă de care n-ar fi scăpat decât necalificându-se. Ideea boicotului e ţesută de „Daily Mail” în jurul prinţului William, care este, din mai 2006, preşedintele England’s Football Association. E nevoie însă şi aici de două precizări: 1. Prinţul William n-a fost prezent nici la Cupa Mondială din 2014; 2. „Daily Mail” nu e „The Guardian”, „The Telegraph”, „The Times” sau „The Independent”, având un conţinut predominant zurliu şi nurliu, adică tabloid. O ştire sobră dintr-un ziar „quality” devine un festival al tonurilor tari şi al semnelor de exclamare într-un ziar cancanofil, după cum prea bine se ştie.

Pe lângă asta, boicotarea unei competiţii nu presupune doar un tip de solidaritate greu de obţinut astăzi, ci şi asumarea unor enorme riscuri extrasportive. De aceea, e de crezut că invitaţia la boicot e mai degrabă ceva ce englezii înşişi numesc „going through the motions”. Adică un balet de formă pe scena comună a sportului şi a politicii. O declaraţie bine timbrată, care anunţă o acţiune niciodată dusă la îndeplinire. Un dans prin care Anglia condamnă atentatul din Salisbury (lucru perfect normal, dată fiind seria de orori cu ştampilă rusească), dar reaminteşte de fapt lumii că e marea perdantă a ultimelor două atribuiri de turnee finale de Cupă Mondială. Şi dacă tot se vorbeşte de iniţiativa unui boicot, păcat că ea nu i-a fost transmisă din timp şi lui Gary Lineker. Poate că fostul simbol al fairplay-ului în fotbal n-ar mai fi acceptat să fie MC-ul tragerii la sorţi de la Moscova, desfăşurată sub zâmbetul sibilinic şi siberinic al lui Vladimir Putin.