Autoscuipat
E o prostie fără margini. Dar nu e încuviinţarea unei barbarii teroriste
Lumea s-a repezit vultureşte asupra lui Karim Benzema. Mare amatoare de execuţii la microscop, presa a înnebunit şi ea de plăcere cînd a observat cum a scuipat francezul pe jos înainte de Real-Barcelona. Uzina de interpretări subtile s-a pus în funcţiune la capacitate maximă: Benzema a scuipat pe imnul Franţei (mai ales că într-un interviu mai vechi a declarat că nu poate fi obligat să-l cînte), Benzema a scuipat pe victimele atentatelor din Paris, Benzema a scuipat pe Franţa întreagă, iar asta înseamnă că Benzema s-a declarat, într-un mod scandalos şi simbolic, solidar cu teroriştii. Flegma lui a căpătat brusc încărcătură fundamentalist-islamică. Desigur, Benzema nu e singurul fotbalist care îşi curăţă gîtlejul prin acest gest scurt şi scîrbos, numai că, deşi născut la Lyon, are sînge de algerian în vine şi poate fi folosit convenabil pe post de obiect al urii. Demonizarea lui vorbeşte despre lăcomia cu care presa valorifică uneori conjuncturile şi potriveşte piesele jocului în aşa fel încît spuza să fie trasă pe turta potrivită.
Am revăzut momentul inf(l)amant de cîteva zeci de ori. Nu mi se pare că Benzema are gînduri şi intenţii mizerabile. Dac-ar fi să condamnăm ceva la Benzema, acel ceva ar trebui să fie condiţia de exceptat în orizontul căreia îşi duce viaţa. Asta înseamnă implicarea în jocuri murdare de tip afacerea Valbuena, unde gravitatea faptului e dincolo de dubiu. Sigur că prima reacţie a publicului e stupoarea: de ce să se lase tîrît un om atît de bogat în smîrcurile şantajului? Cum e cu putinţă ca un sportiv ajuns la nivelul ăsta să nu-şi dea seama că participarea la asemenea găinării nu pătează doar imaginea lui, ci şi pe cele ale echipei de club şi naţionalei? Cum e cu putinţă să joci la o echipă de înalt nivel şi să te mişti în patru labe prin subsolurile firii omeneşti? Cum e cu putinţă să ai un muşchi al conştiinţei care să nu tresară deloc?
Ei bine, după cum s-a văzut, e cu putinţă. De ce? Tocmai din cauza condiţiei de exceptat (adică de ins nepedepsibil) la adăpostul căreia se cred uneori vîrfurile din sport şi nu numai. Mulţi fotbalişti ajunşi în piscul gloriei încep să inhaleze oxigen demiurgic, se cred indispensabili şi inaccesibili justiţiei. O anume conştiinţă a impunităţii şi a imunităţii le dă cale liberă spre năzbîtii sau mizerii. Numai că uneori se întîmplă să scuipi contra vîntului şi să te trezeşti tu însuţi stropit. Se prea poate ca, din cauza afacerii Valbuena, Benzema să dea vestiarul pe celulă. Oricum, el pare ieşit din opţiunile selecţionerului Deschamps, care ştie că un asemenea act comis împotriva unui coleg de echipă e o formă definitivă de pierdere a încrederii. Iar asta nu are nimic islamic sau fundamentalist. E pur şi simplu o prostie cît casa.