Spre Paris, prin deşert

S-a terminat 0-0. Un scor exagerat.

Meciurile României sînt frumoase pînă să înceapă şi după ce se termină. Între aceste două momente se întinde un deşert al fotbalului. Înainte de primul fluier, lumea doineşte patriotic pe tema dăruirii totale, după minutul 90 se trece la clişeul pătimirii pentru o cauză dreaptă. Am suferit „enor” de mult, conchide stins selecţionerul, dublat imediat de căpitanul echipei. Ar fi interesant de văzut cum e cînd suferi „enor” de puţin. Ar fi la fel de interesant cum definim lupta cu o boală grea dacă zbenguiala mediocră de alaltăieri merită prezentată ca suferinţă. Ca să nu mai spun că nu fotbaliştii au suferit sîmbătă seara, ci oamenii care s-au uitat la ei. De ce n-am aminti, în fond, de penitenţa lor vizuală?

Selecţionerul refuză euforia (e şi greu să mimezi aşa ceva după ce, în minutul 89, îl trimiţi pe teren pe Tamaş) şi propune „să aşteptăm meciurile care vine”. Nu e rea ideea. Pînă atunci, poate n-ar fi rău să observăm două amănunte. Primul: Gibraltarul, un grup de cetăţeni care pozează în echipă de fotbal, a tras de trei ori mai multe şuturi pe spaţiul porţii împotriva Germaniei decît România la Belfast. Al doilea: cele mai bune pase pentru jucătorii aşa-zis ofensivi ai României au venit de la doi fundaşi nord-irlandezi. Privite împreună, amănuntele confirmă reputaţia României de ambasadoare a fotbalului narcotizant. Artistul care va compune o rapsodie a plictiselii din fotbal n-o va putea face fără bibliografia obligatorie a meciului de alaltăieri şi a celui cu Insulele Feroe de la Ploieşti.

Cum sportul face parte din cultură, se cuvine ca faptul sportiv să se întemeieze pe o idee. Aşa stau lucrurile în cazul unei cărţi, al unui studiu, al unui tablou, al unei simfonii. Tot aşa ar trebui să stea şi în cazul unui meci. Rog politicos să mi se spună care a fost ideea pe care s-a clădit întîmplarea de la Belfast. Răspunsul „să nu pierdem” nu e valabil, cîtă vreme el nu reprezintă o idee, ci un scop. Iar pînă se va încumeta cineva la un răspuns, fie-mi permis să spun, fără plăcere şi răutate, că naţionala României a jucat ca un grup forestier care întrerupe munca la joagăr şi bate mingea înainte să bea un păhărel. Nici măcar stilistica pioşeniei la care recurge selecţionerul nu înlătură impresia de încropeală sterilă pe care a lăsat-o naţionala.

Irlanda de Nord-România a fost ca o mămăligă sau un piure doldora de cocoloaşe. Te-a săturat prin aportul caloric al punctului obţinut, dar ţi-a cam stricat cheful să te mai aşezi la masă. Iar faptul că aceste două echipe se vor califica împreună la turneul final e („enor” de) stînjenitor pentru oricine vrea de la fotbal şi altceva decît un scor, nişte faulturi şi trei-patru clişee rostite sentenţios.