Alb şi negru

„Haide U, haide U / Şi de mere, şi de nu!”

Un echipament în alb şi negru ar trebui să însemne o cromatică a fermităţii. Adică respingerea jumătăţilor de măsură. Numai că dinspre Clujul astfel costumat vin veşti napocaliptice. Alb-negrul pare pierdut la alba-neagra. Nu e fleac ce-i sub Feleac. Şi nu mai e nici fotbal, ci o suferinţă prelungită sadic, fiindcă nu se găseşte o fire milostivă care să curme totul cu un glonţ.

U Cluj dansează un vals mai trist ca al lui Sibelius sub ochii unui public cu fitilul scurt. Curtoazia academică a asistenţei adună praf în sertarul cu amintiri. Suporterul de azi e adeptul acţiunii în forţă, al terapiei de şoc. Şcoala ardeleană se preschimbă în şcoala mardeleană şi compune distihuri în care fierbe obida. Nu se mai agită steaguri, ci pumni. Nu se mai scandează încurajări, ci se ameninţă cu bumbăcirea. „U” nu mai e vocala atîrnată în cuierul iubirii, cum patetic i-am spus cîndva. Nu mai e potcoava neagră de pe cerul alb. E pur şi simplu începutul majusculat al urii. Şi e păcat.

Sigur, U Cluj joacă anemic, plicticos şi steril. Meciurile ei se deschid la staţie cu „Odă bucuriei”, însă ar merita încheiate cu „Te-am condus cu şapca-n mînă”. Anii cînd „U” se bucura pe latineşte par din altă eră. Gaudeamus a rămas numele unui tîrg de carte. Acum, la Universitatea e vremea promisiunilor ortopedice, de tip „Dacă ne băgaţi în B, / Vă rupem picioarele”. Vai de echipa care-şi înveninează în felul ăsta suporterii şi vai de suporterii împinşi să-şi probeze amorul prin chelfăneală! Identificarea şi apartenenţa se golesc de conţinut cînd, în loc de aer proaspăt, plămînii arşi ai fotbalistului primesc din tribună cenuşă.

Nu predică nimeni întoarcerea la romantismul interbelic al lui „U”. N-ar fi cu putinţă şi n-ar ajuta. Ivansuc, Guga şi Mircea Luca sînt statui de pe o alee pe care acum nu mai calcă nimeni. Şi a căror amintire nu se poate opune investiţiei prin spoliere care a făcut şi la Cluj ravagiile din alte părţi. În momentele de febră a ranchiunei, cînd Universitatea se uită tot mai de-aproape la Liga a 2-a,  două lucruri rămîn totuşi de neexilat din mintea suporterilor: un meci de-acum cîţiva ani la care publicul n-a avut acces, dar a cumpărat bilete, şi bannerul pe care cineva a scris pentru prima dată „Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U”. Aici s-ar putea găsi poţiunea pentru renaşterea echipei. „U” aşa cum o ştiu cei de demult era expresia unei idei şi a unei iubiri. „U” cea de azi a fost ruinată prin management discutabil, antrenori necopţi şi agenţi ale căror scrupule încap pe un spic de grîu. Ea s-a ridicat după fiecare prăbuşire şi a luat-o de la capăt. O va face din nou, dar pentru asta va avea nevoie de picioare.