Strălucire şi amurg

Florin Cernat sau culorile amurgului pe Dunăre

Dacă Adrian Mutu a fost Briliantul, Florin Cernat a fost Diamantul. Cam cu un deceniu în urmă, eram puşi să credem că fotbalul românesc strălucea atît de intens încît exista pericolul să-ţi ia […]

Florin Cernat sau culorile amurgului pe Dunăre

Dacă Adrian Mutu a fost Briliantul, Florin Cernat a fost Diamantul. Cam cu un deceniu în urmă, eram puşi să credem că fotbalul românesc strălucea atît de intens încît exista pericolul să-ţi ia ochii. Ploua cu trimiteri la pietrele preţioase, chit că unele meciuri coborau la nivelul pietrei ponce. Calculul era simplu: măcar nume de scenă să avem, dacă rezultatele lipsesc! Rămasă fără Baci, Bursuc şi Căprioară, naţionala intra sub domnia sclipiciului. Pojghiţa lucea atrăgător, dar dacă rîcîiai cu degetul, dedesubt abia dacă descopereai jumătate din ce promitea reclama. Briliantul îşi proba caratele mai mult prin locante, Diamantul îşi împlinea şlefuirea lustruind banca de rezerve a unui Dinamo Kiev unde piruetele nu figurau în meniu şi unde nu se sufoca nimeni după o oră de fugă.

După o vreme, geniul tribunei l-a smuls pe Florin Cernat din vecinătatea figurată a diamantelor. Era, să recunoaştem, o postură incomodă, mai ales pentru cineva care stătea mai mult decît juca. Gălăţean de loc, Cernat a intrat în posesia unei porecle ihtiologice la confluenţa dintre mediul acvatic şi fizionomie. Diamantul s-a retras şi în locul lui a apărut, subţiratic şi tăcut, Păstrugă. Era un nume de scenă cu o percuţie mai convingătoare decît cea giuvaiericală, chiar dacă sturionul cu pricina trăieşte în Marea Neagră, nu în Dunăre. Şi era, într-un fel, o nouă probă de alint zoologic dinspre public spre cei care nu-şi cheltuiau cu maximă eficienţă talentul.

Înaintea lui Cernat plecase din Galaţi spre fotbalul mare Miţi Majearu – tot mijlocaş şi tot fantezist. I s-ar fi putut spune în fel şi chip, după cotrobăieli cu lumînarea metaforei prin sipetul cu supranume. I s-a spus Nutria, fără a se şti cu precizie dacă porecla viza mustaţa lui pleoştită sau felul cum se unduia printre adversari.

Sîmbătă seară, Florin Cernat n-a mai fost nici Diamant, nici Păstrugă. A uns două-trei pase, a făcut o preluare din cursul pentru avansaţi, a marcat un gol anulat „pe şubler” şi a arătat că nu s-a desprietenit de minge. Cînd l-a fulgerat pe Naumovski, pe ecranul anumitor minţi se va fi ivit, preţ de cîteva clipe, faza din acel meci blestemat cu Danemarca din 2003, după care naţionala României a semnat regia filmului „Desculţi în Parken”. Anii au trecut, rănile s-au închis, poreclele au strălucit mai mult decît posesorii, iar Florin Cernat a ajuns, de o vreme, acasă. Nu ca să pozeze în salvator, ci ca să ne arate că nici clepsidra fotbalului n-a învăţat să ierte. Şi ca să amurgească pe Dunăre, cu gîndul la toţi luntraşii care, pîndind scrumbii, se visează urmaşi ai căpitanului Ahab.