Paradoxul englez
Un adaos la „Cum să fii englez” de George Mikes.
Potrivit legilor în vigoare, chiar şi în sfînta zi de azi ai voie să ucizi un scoţian dacă intră în oraşul englez York înarmat cu un arc şi o săgeată. […]
Un adaos la „Cum să fii englez” de George Mikes.
Potrivit legilor în vigoare, chiar şi în sfînta zi de azi ai voie să ucizi un scoţian dacă intră în oraşul englez York înarmat cu un arc şi o săgeată. Potrivit istoriei, cel mai scurt război purtat de Anglia a fost cel din 1896 împotriva Zanzibarului, care s-a predat după treizeci şi opt de minute. Potrivit etichetei, a lipi un timbru cu chipul reginei Angliei cu susul în jos pe un plic constituie trădare. Potrivit arhivelor, englezii care purtau barbă în secolul al XVI-lea erau siliţi să plătească o taxă specială. Acest fel de-a fi şi de-a trăi altfel decît restul lumii s-a împrăştiat dinspre Anglia înspre vecinele din Insulă. Scoţia, de pildă, s-a simţit obligată să îmbogăţească recolta de ciudăţenii a planetei şi a propus cel mai scurt zbor din lume, între Westray şi Papa Westray (Insulele Orkney), cu o durată de două minute, inclusiv rulajul la sol, pentru o distanţă survolată de 2,8 kilometri.
Prin comparaţie cu cele de mai sus, faptul că englezii joacă fotbal în a doua zi de Crăciun pare minor şi searbăd. Însă nu-i deloc aşa şi singura întrebare decentă pe care ne-o putem pune este: de ce? E o curiozitate care ni se înfiripă în minte mai repede decît se înalţă aparatul care leagă Westray de Papa Westray (preţul călătoriei e de 40 de lire sterline şi nu se pierd bagaje). Din mulţimea de răspunsuri, două par mai solide decît restul. Primul vine din istorie şi ţine de aliajul fascinant dintre legendă, realitate şi speculaţie. El leagă sprinturile de azi ale lui Sterling de meciul de Crăciun din 1914, cînd, în plin război, taberele au lăsat armele şi au luat mingea. A fost atunci un armistiţiu cu iz de fraternizare pe care unii l-au elogiat, alţii l-au tăvălit prin catranul trădării, iar alţii (Mark Connelly, istoric la Universitatea din Kent, printre ei) l-au declarat imposibil.
Al doilea răspuns premiază voluptatea englezilor de-a ieşi din calapod – mai bine zis, de a-şi croi un tipar care li se potriveşte doar lor. Într-o ţară unde poliţiştii de tip „bobbie” ilustrează cultura afabilităţii, maşinile circulă pe stînga, iar oamenii beau bine ca să se simtă rău, nu e nimic mai firesc decît să joci fotbal cînd alte naţii reînvaţă să respire după chefuri sardanapalice. „Nu sîntem ca voi”, iată înscrisul de pe steagul de luptă al Angliei fotbalistice. Ne trezim, facem duş, mergem la biserică şi pe urmă, chiar dacă e ora prînzului în a doua zi de Crăciun, dăm fuga la stadion. Ninge? Nu-i nimic. Avem 30.000 de oameni în tribune şi obligaţia de-a ni-i lua părtaşi într-un superb ritual al contrarietăţii. Iar dacă restul lumii ne priveşte chiorîş, treaba ei. Nu-i o întîmplare că pe manşeta unui ziar britanic s-a putut citi cîndva: „Ceaţă pe Canal. Continentul izolat.”