Dennis. Aripi cu jambiere
Există oameni care n-au nevoie de cer ca să zboare
Dennis Bergkamp s-a temut de cer şi a cerut să fie lăsat la sol, cum îi stă bine unui hibrid de lalea şi trestie. Fiindcă a refuzat să intre în […]
Există oameni care n-au nevoie de cer ca să zboare
Dennis Bergkamp s-a temut de cer şi a cerut să fie lăsat la sol, cum îi stă bine unui hibrid de lalea şi trestie. Fiindcă a refuzat să intre în burta unei dihănii ridicate la zece kilometri de pămînt, i s-a spus „olandezul nezburător”. Antrenorii l-au înţeles, suporterii l-au îndrăgit parcă şi mai mult din clipa cînd au aflat că e vulnerabil. Bergkamp a plecat din timp, s-a urcat în maşină pe cînd ceilalţi se instalau în avion şi a fost punctual la întîlnire. A explicat în faţa comisiilor de examinare (fundaşi încruntaţi, gata să-i smulgă tricoul sau ligamentele) că n-are nevoie de cer ca să zboare. A făcut demonstraţia de sute de ori, mişcîndu-se fluid şi bucurîndu-se elegant după ce scria Q.E.D. cu mingea pe iarbă. În urma lui au rămas adversari derutaţi, portari care clătinau din cap şi impresia că totuşi Dennis Bergkamp, în felul lui, zbura. Porecla, au conchis privitorii, era spumoasă, dar nemeritată.
Zborul terestru al lui Bergkamp a fost posibil fiindcă instructorul de zbor a avut fler, geniu şi simţ pedagogic. Bergkamp a fost una dintre ideile sclipitoare despre fotbal ale lui Johan Cruyff, cel care şi-a notat în carnet, după o scanare-laser: gracilitate de gazelă, sînge-rece de prădător, tehnică de giuvaiergiu, fantezie rococo. Dacă adăugai talentul şi plăcerea de-a scorni, obţineai ceva care, cu numărul 14 pe tricou, uimea lumea cu ceva timp în urmă. Obţineai, adică, un Johan Cruyff mai puţin rebel, mai disciplinat şi mai sfios. Un fotbalist de rasă, care, deşi se declarase împotriva decolărilor, dădea impresia că petrecea mai puţin timp pe pămînt decît ceilalţi. Aidoma lui Cruyff, Dennis Bergkamp a creat mereu iluzia plutirii, indiferent dacă sprinta singur sau avea un fundaş în cîrcă.
Arhivele gem de filmuleţe în care Bergkamp ţine cursuri de preluare a mingii în aer, urmate de loburi insolente în colţul porţii. Însăşi statuia dezvelită în februarie lîngă Emirates Stadium îl prezintă în postura unei păsări care planează la un metru de sol în căutarea mingii. Sculptorul s-a inspirat dintr-un meci Arsenal-Newcastle în care Bergkamp se deplasa în aer sub ochii gata să iasă din orbite ai unui apărător excedat. Acum, la sfîrşit de an, Dennis Bergkamp a primit un ghiont amical din partea destinului. „Nu-ţi place în cer? Poate că o să-ţi placă după ce-o să fii stea.” Bergkamp a fost declarat cel mai bun fotbalist olandez al ultimilor douăzeci şi cinci de ani, ceea ce nu-i de colea, într-un fotbal mustind de vedete şi eroi. Nikos Dabizas şi Roberto Ayala, două dintre victime, ţin minte şi astăzi ce au păţit cu Bergkamp în faze care se transmit din gură în gură şi din generaţie în generaţie, la o bere şi un hohot.